Interviu cu Ştefan Hâncu, chitaristul (şi omul bun la toate al) formaţiei "Dulceaţa morţii" (partea a II-a)

Aş zice că un adevărat ascultător de rock este deschis pentru tot ce este de valoare (de exemplu şi către muzica simfonică, electronică sau ambientală), chiar dacă nu reprezintă neapărat prima sa opţiune. Unii ascultători sunt însă mai radicali: „heavy sau nimic”, sau „totul sau nimic”, cum ziceau odată cei de la Iris. Crezi că poate fi atras publicul către o zonă mai largă a muzicii?

Hahaha! Iris nu cred că se refereau la asta. Dacă vrei o expresie fără echivoc a ideii "ori asculţi metale, ori eşti un prost", uită-te la Manowar, că ei sunt pătrunşi până în rărunchi de ea. Unul din nenumăratele citate posibile: if you're not into metal, you are not my friend. Cu toate astea, culmea ironiei, pe unul din ultimele albume există o piesă unde Eric Adams cântă, pur şi simplu, operă. Şi îi reuşeşte extraordinar - ai fi zis că, de atâta urlat, omul o fi răguşit, însă nu! Adams este un supradotat şi, desigur, mai devreme s-a subînţeles că şi Manowar e pe lista de "good stuff", dar ce voiam să spun e că orice limită de gen, modă sau curent este complet artificială. Calitatea o transcende întotdeauna (e trans-gen, hahaha!).

Ca să înţelegi că nu sunt chiar 100% convins de asta, trebuie să-ţi mărturisesc că încerc (dar nu prea reuşesc) să gândesc la fel şi în timp ce mă dau cu capul de pereţi în ritm de manele, când unul din vecinii "melomani" îşi pune în funcţiune zecile de waţi din dotare. Uneori chiar sutele - am şi o teorie a cartierului, verificată de o viaţă. S-ar potrivi printre legile lui Murphy: cu cât un vecin are gusturi muzicale mai naşpa, cu atât echipamentul lui audio este mai performant. Buoeah! Pune-mi, te rog, un asterix, trebuie să le povestesc mai încolo cititorilor o chestie.

În orice caz, lăsând la o parte câteva excepţii de tot porcul, nu există genul "muzică proastă", ci doar diferite stiluri cântate mai bine sau... mai puţin bine. De exemplu, când eram copil, mi-era greaţă de folclorul românesc. Mă ajutau şi părinţii, care, parcă de-ai dracului, îmi spuneau: asta e muzica noastră, n-ai voie să nu-ţi placă. Eu îmi apăsam urechile, de mă gândeam că o să-mi rămână capul turtit... Multă apă a mai curs pe Dunăre până când am înţeles că, de fapt, uram doar versiunea degenerată, ceauşistă, pe când în realitate există Maria Tănase, care scoală şi morţii de fain ce cântă.

Interpretezi de mult timp la chitară, ai luat şi premiul de "cel mai bun instrumentist" la Cupa Presei la Cântat din 2012. Şi mai şi compui - spune-mi, te rog, în ce fel de stare intri atunci când compui.

Păi, premiul ăla a fost un fel de "cel mai bun pictor dintre sculptori". Nu prea s-au prezentat mulţi instrumentişti, era un concurs de interpretare vocală şi majoritatea s-au prezentat pe scenă cu un negativ. Eu l-am acompaniat pe colegul nostru de la Curierul, Stampede. Aveam şi negativ, dar mi-am compus o linie de chitară care să-l completeze; a reuşit să sune destul de spectaculos fără să fie dificilă. Eu nu prea am experienţă scenică şi în faţa publicului mă apucă un „morcov” de nedescris, deci simplitatea partiturii era esenţială, ca să nu o iau pe arătură. Am avut şi baftă că ne-am auzit ca lumea, deşi n-am făcut probă de sunet. O amintire tare mişto, deşi mă doare sufletul când mă gândesc că în anul ăla n-au mai fost vouchere de bere şi am tras la măsea pe banii noştri (evenimentul a avut un buget cam strâmtorat).

Despre starea mea atunci când compun: sunt zero în materie de multi-tasking, aşa că prefer să lucrez la o singură piesă o dată. De când încep prima schiţă şi până la înregistrarea finală, mă gândesc la ea în permanenţă, o respir şi o visez. Lucrez la piesă şi când merg pe stradă ori stau la o coadă (de asta am ceva cu magazinele unde se pune muzică, că îmi strică mojo-ul). Bineînţeles, subscriu la ideea că totul se face cu 1% inspiraţie şi 99% muncă. Însă lucrez doar la partea gândită a muzicii, în timp ce ingredientul sufletesc se manifestă, din fericire, spontan.

Atunci când asta nu se întâmplă, eu şi chitara suntem la fel de buni ca un surd şi o scândură.

Ce înseamnă pentru tine formaţia din care faci parte? Simţi că sunteţi un angrenaj, că vă completaţi reciproc?

Majoritatea eforturilor mele s-au concentrat pe Dulceaţa morţii. Normal că m-au ajutat unii şi alţii, dar tot un proiect solo rămâne. Deci, pe post de "one man army", da, mă simt ca un angrenaj, însă nu, nu mă completez deloc.

Am participat, cu intermitenţe, la vieţuirea trupei Lost Society, un fel de progressive punk, dacă se poate concepe aşa ceva. Am lucrat la album şi am dat câteva concerte cu ei - oameni foarte faini şi cunoscători într-ale muzicii, dar parcă în permanenţă am vrut altceva decât ei (la fel s-a întâmplat cu mai toate încercările mele de a face echipă cu cineva).

Am colaborat şi cu un străvechi camarad de arme la realizarea singurului disc al proiectului Nori Geometrici. Între noi este o armonie desăvârşită şi albumul mi se potriveşte de parcă ar fi al meu, dar omul ăsta n-are timp nici să treacă strada (ghinion: muzica e pe partea cealaltă).

În episodul următor, o să vă povestesc despre o trupă în care am intrat de câteva săptămâni, dar deocamdată nu e nimic clar stabilit, nici măcar numele. Deocamdată, perspectiva e destul de luminoasă: nu bem (prea mult) la repetiţii, lucrăm la două piese care ne plac tuturor. Şi, nu în ultimul rând, nu suntem prea mulţi, aşa că n-o să iasă aranjamente de opt instrumente. Pe scurt, va fi ceva destul de aerisit, în ciuda eforturilor mele de a complica lucrurile.

Parcă ziceai de un asterix? Te rog să ne spui povestea.

Vorbeam de muzica proastă. Să vezi ce pariu am pierdut - cu ocazia aia mi s-a dus pe copcă ultima fărâmă de optimism (în fine, penultima, pe ultima nu o mai risc pentru nimic în lume). Aoleu, groaznic a fost!

Prin 99 (eram într-a douăşpea), începuseră să mă enerveze o grămadă de colegi cu hip-hopul. În paranteză fie spus, nu am aflat niciodată diferenţa dintre rap şi hip-hop, cu toate că am întrebat chiar şi un fan al lui Tupac. Oricum, genul nu era nou, dar începuse perioada de glorie a unei generaţii de hip-hop-eri autohtoni (mai cunoscuţi, BUG Mafia şi La Familia), crescuţi pe după blocuri. Nu mai puteam frecventa prea multe petreceri din cauza hip-hopului omniprezent - eu sunt un intolerant, iar chestia asta a pus o barieră între mine şi mulţi oameni care, lăsând la o parte preferinţele muzicale, poate că erau ok.

Am pariat cu un coleg de suferinţă că ăsta trebuie să fie nadirul muzicii româneşti. Eu că mai jos nu se poate coborî, el că da, mai încape - câştigătorul să se îmbete pe banii învinsului. Peste un an şi jumătate, cel mult, îmi înghiţeam vorbele cu umilinţă şi disperare. Umilinţă pentru că, în 2001, majoritatea studenţimii a fost manelistă şi disperare pentru că tocmai atunci mă nimerisem eu să fiu căminist (eram la Arhitectură - vai, elita studenţimii). Orice paranghelie devenise un blestem, nu ştiam cum să mă cărăbănesc mai repede. Fără exagerare, au fost nopţi de primăvară când, dacă nu aveam unde să mă duc, mai dormeam şi prin Parcul Circului.

Ajunsesem să privesc hip-hop-ul cu nostalgie... noroc că prietenul cu pricina nu prea ţinea la băutură - înveselirea lui nu m-a dus la faliment.

În zilele noastre şi în cartierul unde locuiesc (Colentina), dacă mi-aş păstra aceleaşi exigenţe ca atunci, ar trebui să nu mai trec pe acasă... Mă gândesc dacă aş îndrăzni să mai fac o dată acelaşi pariu, dar mai bine nu. Nu mai am curaj.

În încheiere, spune-mi, te rog, ce mesaj ai dori să transmiţi fanilor rock din România.

Sunteţi cei mai mişto oameni, ar fi cazul să faceţi cât mai mulţi copii!

PS: Dedic folosirea obsesivă, pe alocuri chiar enervantă, a cuvântului "a gândi" omului cu cel mai fain nume de familie posibil. Varianta proletcultistă cred că ar fi sunat cam aşa: Mihai Munca. Mulţam frumos pentru spaţiul de emisie!