De Ruxandra Costache
Am apreciat scrierile lui Mihai Manolescu de la prima lor apariție - editare - asemănându-l cu Topîrceanu. O ironie fină, aplicată manifestărilor lumești, ilustrată printr-un vers săltăreț, metaforic, aparte. Similitudinea de gen, însă, nu-i plasează pe cei doi într-o competiție valorică, ci îi disjunge separat, prin particularitățile personalității proprii.
Apropierea contemporanului nostru de ilustrul său antecesor nu-i știrbește deci lui Mihai Manolescu autoritatea cultural-artistică, deoarece stilul a proliferat un curent aparte și, probabil, în perspectivă faima îi va fi consolidată prin alte și alte inovări.
Această părere, exprimată la debutul poetului, mi-o păstrez nealterată, fiindcă Mihai Manolescu nu s-a dovedit un simplu ”foc de paie” imitator, ci un autentic creator în genul versului topîrcenian bătătorindu-și calea prin opere de aceeași ”culoare” și consistență, și arie tematică.
*
Un medalion Mihai Manolescu publicat recent (nr. 2(8)/2024) în revista satirică ”Cu cioara vopsită” ne oferă ”imaginea zilei” a ceva ce se poate numi ”extinderea ofertei” prin conservarea stilului - ”Avem ouă, dar de frică/Să nu crape la o-adică/Le ciocnim din an în Paște/Și le ținem ca pe moaște (...) Avem ouă, așadar/însă, parcă, în zadar...”
Banala snoavă își configurează traseul săltăreț modelând finalul impredictibil al poeziei prin specia umană, care e sinonimă cu a galinaceelor.
Ce se petrece însă când conștiința ființei nației levitează deasupra trupului țării și descoperă cât ”rod s-a rodit”?
Observatorul poet sesizează, imediat, cum ”instinctul prădător” al unora/altora se dezmeticește instantaneu și va trata România ca produs rentabil, aducător de venit?
De data aceasta, autorul părăsește rima și raționează în cascadă, o pastilă tragicomică cu efect garantat. Produsul numit România va fi evaluat ca orice marfă tranzacționabilă, negociabilă, ca la târg, alegându-l pe cel ce vrea să dea mai mult pe orice. În plus, pe parcurs, ”ofertantul” ad-hoc va dezvolta un sistem promoțional-aditiv așa încât ”cumpărătorul” să ia parte la licitație ”cu bună-credință” și să-și adjudece un drept cuvenit fără cea mai mică îndoială...
Autorul descoperă acum că rațiunea naște monștri la fel de oribili precum cei fasonați de somnul ei, din pricină că individul nu se dă în lături de la nimic. Dimpotrivă, născocește mijloace tot mai diverse, mimând democrația.
”Misiune specială” aduce în lumină o fațetă stimulant-populistă, ”Știu că pot” o completează. Și, totodată, oferă ”vizualizarea” substratului. Dar și o neimplicare în stârpirea fenomenului nociv-aderent.
Insul poate alege și fi ales - prin scrisul universal - iar cetățeanul apreciază constructiv orice propunere. El este și cel ce dă gir votului universal - și tot el se întreabă retoric ”cât să mai merg ca prostul să mă exprim prin vot?”. Să mă duc, să pun ștampila pe cine consider bun de ales... numai că, în final, ies tot ei! ”Până când atâta chin?”.
Logic, ar trebui ca mistificarea să fie sancționată prin neprezentare în masă, la urne - astfel încât toate buletinele să rămână neștampilate.
Încă n-am citit nicio poezie care să trateze astfel subiectul... Poate, totuși, într-o zi s-o încumeta un ”șugubăț” să o facă...
Ceea ce mi se pare notabil, și de aceea am efectuat micul meu comentariu, e că rima manolesciană a cuprins ansamblul, nu doar ”componentele” comportamental-psihologice.
E un reviriment în domeniu - și, desigur, merită continuat. În ”tandem”, însă, cu ”fotografierea” amănuntului - bucățica din ”tort” - dar, uneori, mai relevant decât întregul.
