Călătoria oamenilor Cărţii – un drum iniţiatic către sine şi către absolut

Cu acţiunea plasată în Franţa din timpul lui Ludovic al XIV-lea, scrisă într-un stil rafinat, ”Călătoria oamenilor Cărţii” are şi iz de alcov, şi intrigi de Curte, pe alocuri o nuanţă întunecată.

Este imposibil să rămâi indiferent la o astfel de creaţie literară, mai ales că în zilele noastre nu prea se mai face aşa ceva.

Are o tentă filosofică, fiindcă cercul oamenilor Cărţii, o societate secretă, se ghida după repere ezoterice, ţintind sensul existenţei şi înţelegerea divinităţii, ba chiar descoperirea de noi sensuri în aceste privinţe (”Iubirea pământeană există pentru a nu trebui să te confrunţi cu Absolutul” - idee curajoasă, dar perfect viabilă).

După prezentarea neobişnuitei Frăţii din care făcea parte Marchizul, unul dintre personaje, cititorul va deveni extrem de curios să afle cum va rezolva autoarea continuarea, ştiut fiind că nici adevărul absolut şi nici societatea perfectă nu au putut fi atinse/create pe Pământ, deşi mulţi conducători sau iniţiaţi au încercat.

Căutarea Cărţii seamănă cu căutarea Graalului – de altfel şi Tokarczuk face această comparaţie.

Fascinant în romanul autoarei poloneze este că aceia care porniseră în căutarea Cărţii dezbat problema predestinării şi a expresiei voinţei divine în evenimente aparent întâmplătoare, astfel încât se poate deduce că însăşi călătoria lor era de fapt neîntâmplătoare, iar finalul, rezultatul acesteia puteau fi ”scrise” dinainte.

Fiecare dintre membrii ”expediţiei” caută adevărul pe calea sa (magie-iniţiere, dragoste-vise, cuvântul, esenţa lucrurilor). Dar îi este oare dat unei fiinţe omeneşti să ajungă la capătul drumului, la descifrarea totală a esenţei?

De la scopul călătoriei până la interpretarea tabloului cu Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul şi la dialogurile personajelor, ”Călătoria oamenilor Cărţii” se dovedeşte a fi una dintre cele mai filosofice lucrări beletristice pe care le-am citit (îşi păstrează calitatea de roman, dar ridică probleme de esenţă ale existenţei).

Desigur, nu întreaga carte îl avântă pe cititor în cele mai înalte sfere, nefiind un tratat. Însă chiar şi părţile romanului care par a fi de aventură au rolul lor bine determinat într-un ansamblu ce vizează decriptarea tainelor existenţei.

Ansamblu pe care Olga Tokarczuk îl numeşte ”simbolul încercărilor omeneşti de dobândire a Adevărului Absolut”, opinând că ”toate cărţile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr”.

”Cu cât cunoaşterea este mai profundă, cu atât ea dă naştere la mai multe întrebări şi incertitudini”

Popasul în casa misteriosului medic Delabranche e de natură a da fiori cititorului – însă taina homuncus-ului, a omului creat artificial, mi s-a părut iniţial forţată, parcă menită să strice ansamblul în loc să-l întregească, însă la finalul lecturii am tras concluzia că era o introducere deliberată, simbolică, pentru a arăta unde duce calea cunoaşterii ştiinţifice contrapusă căii credinţei sau a deschiderii spirituale.

Am fost foarte curios dacă finalul va dezamăgi. Ei bine – o spun cu toată sinceritatea – nu! Deloc întâmplător, Veronica şi Marchizul mor răpuşi de molimă, iar Gauche, vizitiul mut şi nu foarte inteligent, rămâne singurul care atinge Cartea mult-căutată. Ba chiar prinde glas pentru prima oară, însă nu descifrează tainele Cărţii.

Autoarea transmite astfel mesajul că nu ne putem depăşi condiţia de muritori, deşi avem sădit în noi un germene care ne face să dorim să ne întrecem cu zeii.

Într-o perioadă în care literatura inconsistentă câştigă teren, ”Călătoria oamenilor Cărţii” a avut asupra mea un efect de dinamită, la fel ca, în urmă cu ceva timp, revelaţia numită ”Plânsul lui Nietzsche”, a psihiatrului şi scriitorului Irvin D. Yalom.

Dacă în ”Ultimele povestiri” am recunoscut în Olga Tokarczuk o scriitoare autentică, fără însă a atinge cu adevărat o culme, ”Călătoria oamenilor Cărţii” mi-a spulberat orice îndoială: autoarea acestei cărţi de geniu trebuia recompensată cu Nobel.

Olga Tokarczuk sau Nobelul de după uşă

 

Sursa foto:

De la Harald Krichel - Operă proprie, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=83206664

De ce ”Nobelul de după uşă”? Pentru că era acolo, dar nu ştiai. Scriitura, talentul, originalitatea erau prezente – însă uşa trebuia mişcată de cineva.

(În 2018, la lansarea romanului ”Rătăcitorii”, The Bookseller scria că «Olga Tokarczuk este ”probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit”». Butadă ce ar putea părea chiar ironică, dar de fapt este un compliment, fiindcă toţi marii scriitori au avut nevoie de ceva sau de cineva care să-i pună în lumină).

Nu spun, fireşte, că avem de-a face cu o scriitoare necunoscută (amintim că a fost laureată cu premiul literar ”Nike” pentru romanul Rătăcitorii, Premiul cărţii Görlitz şi altele). Dar cred că era sa de-abia acum începe.

Înainte de a mă referi la opera domniei sale, voi schiţa succint cadrul în care s-au desfăşurat lucrurile.

Premiile Nobel pentru literatură, la fel ca şi Oscarurile în cinematografie, au suscitat, mai ales în ultimele decenii, controverse. S-a spus că nu întotdeauna marele premiu a mers acolo unde trebuie şi înclin să cred că există ceva adevăr în această afirmaţie, că îndoielile ce au planat asupra justeţii acordării acestor distincţii nu sunt tocmai neîntemeiate. Şi cum ar putea fi altfel, de vreme ce scriitori ca Henrik Ibsen, Aldous Huxley, Clarice Lispector, Vladimir Nabokov, Julio Cortazar sau Ismail Kadare nu se află pe lista laureaţilor? Aş putea da chiar şi câteva nume de laureaţi care nu mi se par atât de meritorii, dar mă opresc aici.

După cum se ştie, din cauza unui scandal intern, Academia Suedeză nu a acordat în 2018 Nobelul pentru Literatură. A făcut-o acum, retroactiv, premiul mergând la Olga Tokarczuk, iar pentru 2019 premiul i-a fost acordat scriitorului austriac Peter Handke.

Am remarcat că aceste premii au mers către doi autori cu diverse activităţi politice sau sociale (scriitoarea poloneză face parte din Partidul Zieloni 2004 şi este membru al redacţiei ”Critica politică”, iar autorul austriac şi-a afirmat public poziţia în privinţa războiului din Iugoslavia, potrivit wikipedia) şi am asociat fără să vreau acest lucru cu faptul că aproape doar scriitori militanţi pentru o cauză sau cu opţiuni sociale şi/sau politice afirmate public au apărut în prim-plan şi au fost mediatizaţi în ultima vreme (mă refer la un cadru mai general, nu doar la premiile Nobel). Nu vreau să diminuez meritele unor astfel de activităţi, dar consider că mai importantă este opera autorului respectiv, nu opţiunea sau activitatea politico-socială.

Cum însă abordarea cu parti-pris a operei unor autori o consider la fel de dăunătoare ca şi trendul amintit mai sus, am lăsat aceste consideraţii la o parte şi am început să citesc din opera autoarei poloneze, respectiv lucrările ”Ultimele povestiri” şi ”Călătoria oamenilor Cărţii” (în ce-l priveşte pe scriitorul austriac, cu tot respectul pentru domnia sa, mi-a fost deocamdată imposibil să găsesc scrieri de Peter Handke tipărite în România).

Lucrul pe care l-am remarcat imediat în ”Ultimele povestiri” este că Olga Tokarczuk are o scriitură plăcută, îngrijită, în bună măsură cu iz poetic, deşi scrie proză. Asocierile de cuvinte te transportă mereu în universul intim, dar complicat al autoarei, simţi că ai de-a face cu literatură autentică, şi nu cu însăilături sau cuvinte aruncate de-a valma pe hârtie, cum din păcate se mai întâmplă la alţi autori.

Aş zice că, dincolo de urmărirea firului narativ, Olga Tokarczuk ştie cum să scrie astfel încât să ajungă şi la cititorul de rând, şi la intelectualul cu pretenţii. E ca driblingul lui Neymar, care, orice s-ar zice, îi va plăcea şi muncitorului din construcţii, şi specialistului în fotbal.

Scriitoarea poloneză pare a fi mai curând preocupată de sensul existenţei, de absurditatea cotidianului şi de a sonda interiorul psihicului uman decât de a concepe o intrigă plină de pasiune, de nebunie. Şi o face într-un mod aparte, aruncă o tuşă de cenuşiu peste întreaga existenţă, întrebându-se, parcă, apoi, retoric: ”de ce aşa?”.

Unele pasaje ating însă profunzimi nebănuite. Spre exemplu, felul în care este redată scena naşterii Maiei de către Ida este unul cu adevărat de Nobel. Te vei simţi transfigurat după ce vei citi acele pagini, vei privi viaţa şi moartea cu alţi ochi.

Scriitura devine halucinantă în partea a doua, când, cu doar două personaje, naratoarea şi Petro, autoarea creează un univers abisal, în care viaţa şi moartea coexistă şi pe alocuri mi s-a părut că întrezăresc licărul de ”nebunie” şi de geniu al unei alte autoare pe care o admir, Clarice Lispector.

Totuşi, Tokarczuk este inegală în această parte secundă, are pasaje extraordinare, dar şi pasaje banale, cărora nu le-am văzut rostul.

În partea a treia, ”Magicianul”, tenta introspectivă, reflectarea exteriorului prin propriul filtru continuă. Intriga pare mai lejeră (e doar o aparenţă), dar scrisul mi s-a părut cel mai reuşit din toate cele trei părţi, e opera unui romancier autentic. Modernismul este redat într-o propoziţie antologică: ”Trebuie să cumperi bilete pentru a participa la propria viaţă”, iar (re)întoarcerea la natură este văzută ca singurul refugiu posibil.

Aşadar, Olga Tokarczuk are, în opinia mea, toate însuşirile pentru a fi o laureată cu Nobel meritorie, impresie ce a fost confirmată pe deplin de următorul roman pe care l-am parcurs, ”Călătoria oamenilor Cărţii”.