Dumnezeul planetei Pământ

 

De Ruxandra C.

În baza unor calcule extrem de laborioase, unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii – Alexander Friedman – a concluzionat: o superconştiinţă a conceput, proiectat şi realizat Universul, pe parcursul a două etape succesive.

Este vorba despre Cosmosul-cadru, respectiv supersfera, şi despre ”partea” însufleţită reprezentată prin regnurile vegetal şi animal.

Ansamblul are aceeaşi amprentă genetică, configurată în ”n” dimensiuni şi e organizat ierarhic, piramidal. Demiurgul, personalităţile angelice, semifluide, plus formele de existenţă vii.

Piatra din vârful unghiului, Creatorul, cuprinde toate cele ”n” dimensiuni şi deţine controlul ”angrenajului”, până în detaliu.

El este Atotţiitorul.

*

O mare problemă cosmică a apărut atunci când curiozitatea l-a împins pe om să treacă de limita cunoaşterii specifică speciei, când, se spune, Adam a muşcat din fructul oprit.

Nerespectarea consensului a viciat mediul şi, implicit, ar fi destabilizat mersul de ceasornic al întregului – o minimă deviere, de o zecimală, ar fi declanşat prăbuşirea construcţiei. Din acest considerent, demiurgul a fost obligat să securizeze imediat zona ”critică”, scoţând temporar din ecuaţie factorul destabilizator. Atunci, Adam şi Eva au fost decăzuţi din statutul lor primordial şi au fost transferaţi pe Terra, spre reabilitare.

Ce presupune noul lor statut?

a) Ecartul vibraţie înaltă-vibraţie joasă a fost mărit, iar, odată cu aceasta, slăbind rezonanţa, acuitatea percepţiei mesajului transmis de la Cer locuitorilor Terrei a fost distorsionată.

b) Individul a fost înzestrat cu liberul-arbitru. Prin urmare, a devenit decident pe cont propriu, lăsat să aleagă între bine şi rău.

Din confruntările vieţii va putea să-şi mărească nivelul spiritual ori, dimpotrivă, să-l coboare - ”jocul” prin care va reuşi să dobândească mântuirea.

c) Oamenii, având permanent senzaţia de siguranţă ce le-o dă autonomia, cad pradă tentaţiei de a accede rapid existenţial, socio-profesional în conformitate cu nişte criterii discutabile, stabilite de ”trendul” social.

*

Datorită noilor ”reguli ale jocului”, lumea a transformat propriul concept existenţial în ”dogmă” şi, la voia întâmplării, s-a simţit uitată, chiar abandonată de Cel de Sus în momentul în care n-a mai reuşit să redereseze vaporul intrat în tangaj.

În realitate, divinitatea n-a rupt legătura cu noi – persoane fizice, comunităţi, naţiuni, continente. Demiurgul monitorizează, călăuzeşte, sugerează soluţii prin interpuşii Cerului şi intervine doar în caz de forţă majoră.

Religiile creştine confirmă raportul funcţional om-Dumnezeu şi Dumnezeu-om, însă nu explică bine câteva aspecte esenţiale. Spre exemplu, nu detaliază ”regimul” iertării păcatelor, în sensul că ştergerea lor are loc numai când făptuitorul a înţeles unde şi de ce a greşit şi a decis să nu mai repete eroarea. Numai atunci când binele ajunge să fie făcut din convingere.

Prin urmare, rugăciunile formale nu sunt luate în considerare. Smerenia nu e măsurată în funcţie de numărul mătăniilor făcute ori de târâtul pe genunchi, ea este probată prin comportament. Milostenia nu se manifestă ”ocazional”, împărţind pachete de Sărbători.

*

Dumnezeu din Ceruri a transmis repere de conduită prin intermediul proorocilor, întemeietorilor de mari religii monoteiste, ne-a ghidat existenţa.

Însă nu totul a fost receptat fidel, retransmis corect: spre exemplu, Moise a promovat legea talionului, deşi acest principiu nu este acceptat de către divinitate.

Pentru a evita inconvenientele difuzării trunchiate sau chiar eronate, Dumnezeu a hotărât să întrupeze o parte din Sinele Său şi să se coboare în mijlocul omenirii, pe Terra, în calitate de Fiu.

Nu a separat o parte din întreg, ci a operat un transfer temporar de flux al mătcii divine către un corp material. Lucrul acesta trebuie foarte bine aprofundat deoarece, altcumva, nu vom înţelege de ce Iisus, după împlinirea misiunii mesianice, s-a ridicat, în integralitate, la ceruri, unde s-a contopit, legic, cu superconştiinţa Creatorului. Altfel nu ne vom reprezenta Trinitatea corect, ca Dumnezeu în trei ipostasuri, ci vom spune că asistăm la o asociere între trei Dumnezei...

Postura de Tată şi Fiu a fost consfinţită odată cu naşterea lui Mesia la Betleem şi s-a păstrat, ca atare, din raţiuni precise: ţelul să rămână nealterat. Intact! Prin urmare, n-a avut loc o disjungere, ci o anumită distribuţie în urma unui efect acut, convenită ca prioritate în arealul marelui obiectiv.

Aşa cum am spus ceva mai înainte, filtrarea involuntară a mesajului ceresc de către minţile omeneşti a trunchiat sensul. Tocmai pentru a elimina neajunsul, s-a apelat la varianta Dumnezeu purtător de om – Om purtător de Dumnezeu, cel întrupat urmând să propovăduiască un Nou Testament, pe înţelesul tuturor.

În acelaşi context, a fost clarificată dubla semnificaţie a mântuirii, din care să deducem ce a revenit Cerului şi ce le revine pământenilor de rând în chestiunea reconstituirii Edenului.

Iisus ne-a mântuit de povara păcatului originar, nouă ne revine sarcina mântuirii personale, pe cont propriu.

Păstrând nealterată unitatea Conştiinţei Supreme, prin filiaţiune cu Tatăl, Hristos rămâne înlăuntrul calităţii de Atotţiitor, făcător al tuturor, văzutelor şi nevăzutelor. S-a pogorât din Ceruri ca Duh, s-a întrupat, şi-a împlinit misiunea şi s-a înălţat la Ceruri, trup şi suflet.

E momentul să observăm că ipostasurile Tată, Duh Sfânt nu au ”adăugiri”. Iisus, ca ipostas, e diferit deoarece, în mod subtil, şi-a păstrat ”amprenta-trup”, confirmând preocuparea pentru om şi ce e omenesc şi când s-a aşezat la dreapta Tatălui. Permanent, El veghează, remarcă, reţine, călăuzeşte şi conservă totul până la Judecata de Apoi.

Să reţinem: Iisus-Dumnezeul nu asistă. Nu contemplă. Într-un fel aparte convieţuieşte cu noi, suferă resimţind nimicnicia noastră, dezinteresul. Ajută în caz de necesitate stringentă.

Hristos ne-a scos din noaptea morţii veşnice jertfindu-se pe cruce şi aşteaptă, cu nespusă răbdare, să traducem în viaţă ce a propovăduit.

Iar în prezent, lumea, tot mai alterată, aşteaptă din partea Sa – ce? Să urce cu noi în spate Golgota lumii – omenire incapabilă să ajungă, pe drum marcat, în vârful dealului şi să respire aer curat?

Dacă am fi corecţi, în loc să ne tot tânguim, ar trebui să ne întrebăm, sincer: de fapt, cine pe cine a părăsit?

Oare nu noi l-am abandonat pe Hristos, devreme ce ne preocupă doar interesul meschin, goana după bani şi înşelăciunea la tot pasul, furtişagul ca sport naţional – şi aşa mai departe?

Poate că ni l-am dori pe Iisus înhămat la o brişcă, să ne plimbe prin Paradis...

Să revenim la realitate...

Atotţiitorul – făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor – are în grijă Creaţia, în totalitate.

Se pare că singura ”creaţie” care i-a făcut probleme este seminţia umană, iar pe năbădăioasa planetă Pământ, zeii de carton încă sunt puşi ”pe fapte mari”.

Iisus este Dumnezeul Terrei.

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar particularizat – ca factor educativ-reformator, pe modelul noului Adam, pe care, la Înviere, l-a probat.

Sita Lui ne va cerne, logic şi legic, la Judecata de Apoi.

*

Ca Trinitate, Dumnezeu nu se manifestă decât în raport cu planeta Pământ. În relaţie cu infinitatea cosmică, ipostasurile Tată, Fiu, Sfânt Duh se disipează, deoarece nu mai au rol activ, funcţional.

În integralitate, Creatorul a condus, conduce şi va conduce concomitent megasfera galactică, cât şi ”componentele” ansamblului, graţie atributului omniprezenţă. Atotţiitorul nu are conduită rigidă, se află într-o continuă mişcare, asemeni spargerii şi regrupării continue a unei bule de mercur.

Creatorul îşi dirijează fluxurile superconştiente punctual, în conformitate cu datele generale, dar şi cu ”obiective” specifice ale momentului/perioadei.

Niciodată, se pare, nu ne-am gândir dacă Trinitatea se va menţine şi după Judecata de Apoi. Nu este exclus ca aceasta să înceteze „de facto”, dar, categoric, să se conserve ca moment de referinţă în istoria universală a Creaţiei.

Până atunci...

Cale foarte lungă... Adevăruri... Viaţă. Însuşi Iisus Hristosul nostru să ne lumineze precum Steaua Polară călăuzeşte navigatorii.

 

Foto: Pixabay

Pe cont propriu, descifrând Ţara Sfântă

De Ruxandra C.

În pelerinaje, cu precădere cele din Ţara Sfântă, preoţii însoţitori obişnuiesc să citească pasaje din Evanghelii sau Psalmi, cu referire la obiectivul la care s-a ajuns. Deşi intenţia e de a dezvolta informaţiile cuprinse în text, ghizii repetă aceleaşi şi aceleaşi propoziţii, nereuşind, astfel, să evidenţieze semnificaţiile, profunzimea mesajului conţinut. Pe cale de consecinţă, ascultătorii continuă călătoria fără a descifra sensul adânc al parcursului, deci fără a obţine un câştig duhovnicesc.

Discutând acest aspect cu mai mulţi ”creştini parcticanţi”, la un moment dat cineva m-a interpelat brusc: Tu cum ai proceda? Ce ai face?

Menţinându-mi părerea că lecturarea nu duce la decriptarea adâncului evanghelic, voi încerca, în continuare, să ofer o variantă de răspuns, pentru cele mai însemnate popasuri.

➢ Atotputernicul ar fi putut stabili oriunde, inclusiv în palatul lui Irod, naşterea lui Iisus, dar a ales Staulul din Betleem, loc impropriu, sărăcăcios. Oare de ce?

În faţa bisericii din Betleem, chestiunea de fond este eludată – sistematic, de sensul opţiunii divine se face abstracţie – atât ghizii prelaţi, cât şi pelerinii acceptând nararea evenimentului ca pe un ”dat” obligatoriu şi concludent.

Naşterea Mântuitorului, ca metaforă, indică un demers demonstrativ!

Din clipa venirii Sale pe lume, Iisus a atestat că pământeanul nu are ”rang social”, deoarece omul se defineşte numai prin ceea ce dovedeşte, prin sine însuşi, că reprezintă. Indiferent unde te naşti, în casă cu chirpici ori palat. Indiferent din ce familie provii, statutul ţi-e conferit de calitatea propriului spirit.

Modelul cristic era menit să preîntâmpine – în viitor – orice stigmat ereditar, să inhibe erorile fariseismului care avea să-l copleşească pe Beethoven, genialul compozitor de muzică simfonică, condamnat la suferinţă, neîngăduindu-i-se căsătoria cu femeia iubită ce, la rându-i, îl iubea. Familia, societatea au exclus mariajul, deoarece mama lui Ludwig era spălătoreasă! Cum să fie acceptată o... mezalianţă?

Naşterea din Betleem se cuvine cu atât mai mult înţeleasă azi, în plin secol XXI, când sfânta căsătorie a devenit un târg. Se ”cunună” copii, se cuplează cu acte puştoaica şi milionarul, patronul bogat cu fotomodelul în căutare de glorie ş.a.m.d. Totul în virtutea ”fericirii” clădite pe ban.

➢ Un remember al copilăriei, adolescenţei şi debutului ca predicator, episodul Nazaret include profilul Iisus – existenţă-etalon. Atitudinea demnă de urmat. Hristos a ştiut întotdeauna cine este de fapt, dar n-a frapat cu nimic, nu şi-a etalat public sorgintea...

A lăsat totdeauna să se înţeleagă faptul că viaţa are un rost, iar lucrurile trebuie făcute doar când a sosit timpul lor.

Să ne reamintim că la 12 ani, pierdut în mulţime de Maria şi de Iosif, aceştia îl găsesc la Templu, uimind arhiereii cu vaste cunoştinţe religioase, utilizate drept argument. N-a oferit interlocutorilor nici cel mai mic indiciu cu privire la originea Sa celestă, dar părinţilor lumeşti le-a replicat: ”mă găseam în Casa tatălui meu”.

Cum se face că asemenea subtilităţi nu ajung, detaliate, la mintea avidă a pelerinului enoriaş? De ce prelaţii nu le desluşesc?

➢ În pofida multiplelor tentative de a-l elucida, raportul om-divinitate continuă să rămână o nebuloasă. Inclusiv în prestaţia autorităţilor bisericeşti, atributul ”putere” are girul unei autorităţi supreme, inoculând, astfel, frica de pedeapsă în defavoarea acţiunii conştiente.

În memorabila secvenţă a Evangheliilor, în care Marta revendică participarea Mariei la prepararea mesei, Mântuitorul clarifică fondul relaţiei autentice om-creator, concluzionând că divinitatea nu vrea să ne limităm la a-I aduce slavă, ci să I se împlinească voia – de a fi urmat, nu admirat.

Împlinirea dezideratului presupune o mutaţie, schimbarea opticii, pe primul loc fiind clasat atributul moral al Atotţitorului. Doar în virtutea acestei ordini mireanul nu-i va mai cere Domnului, încontinuu, câte ceva, de tipul solicitărilor către primărie, ci se va strădui să facă binele din convingere.

Pentru mulţi, dimensiunea morală a divinităţii are calitatea dezideratului teoretic şi e lăsată să ”plutească” în abstracţiuni. Deşi Iisus prelungeşte, dincolo de exprimarea laconică, subtextul – cuvântul Domnului trebuie ”păzit”, prin urmare inoculat în fiecare faptă. Rareori cineva transformă premisa în comandament perpetuu, personal.

Continuăm să persistăm în păcat, practicând un soi de talibanism religios, unde adevărata dogmă se confundă cu meteahna de a o apăra primitiv, iar litera scripturii cu stereotipuri verbale.

Ne vom ”obosi” vreodată să medităm în logica cerului?

➢ Logica înlănţuirii unor obiective într-un itinerar are şi altă raţiune, pe lângă rememorarea evenimentelor ce s-au petrecut acolo, într-o succesiune bine gândită. Suntem invitaţi să scrutăm cu ochii minţii intenţiile Nazarineanului. Să desluşim episoadele Capernaum, Foişorul Cina cea de Taină, Biserica Sfinţii Apostoli din Capernaum, Grădina Ghetsimani...

Mesia şi-a ales ucenicii în funcţie de scopul misiunii Sale – adecvând tot timpul mijloacele – şi i-a adus lângă Sine selecţionaţi în baza unor criterii riguroase. Fraţii pescari, medicul Luca, Iuda Iscarioteanul ş.a.m.d.

Toţi erau oameni obişnuiţi, cu slăbiciuni, incertitudini, ezitări, defecte, însă cu potenţial evolutiv doar în două direcţii: ascendent, pozitiv – sau neredresabil.

Fiecare selecţionat avea să treacă o probă de foc pentru ca, ulterior, meiul separat de neghină să permită ridicarea la suprafaţă a laturii biruitoare.

Prin urmare, Iisus a ştiut dintru început că Petru va oscila în situaţii de pericol extrem, dar va triumfa latura iubirii necondiţionate a aproapelui. Iar pe Iuda l-a aciuit fiind sigur că va trăda, din lăcomie.

Hristos a intuit remuşcarea bipolară, sălăşluită în fiecare făptură. Numai că unii au tăria să se ridice din buimăceală, alimentând instinctul înalt, iar alţii n-au puterea să-şi recunoască public eroarea, n-au voinţa abandonării facilului şi sfârşesc adâncind păcatul chiar până la suicid.

Câte predici, câte dezbateri, câte aluzii fine cu încărcătură duhovnicească s-au dedicat şi acestor aspecte cardinale?

➢ Cina cea de Taină are, în viziunea lui Mesia, valoare de testament.

El nu cinează cu 12 ucenici, ci, pilduitor, ia masa împreună cu întreaga umanitate, căreia îi încredinţează averea celor 33 de ani trăiţi aici şi o conferă spre ”administrare” tuturor generaţiilor, până la Judecata de Apoi.

Altfel zis, transferă prinosul Dumnezeului întrupat Noului Adam ce urma să se işte, fragmentându-şi trupul în anafură şi oferindu-l ca hrană spirituală pământeanului.

Acolo, atunci, putem considera că ni s-a transmis obligaţia mântuirii pe cont propriu.

➢ Ghetsimani cred că se poate cataloga ca bifurcare. Fiindcă Ghetsimani e începutul aglutinării iraţionalului sub ”amprenta Satanei” şi multiplicarea efectului de turmă.

Dincolo de abjecţia vinderii pe 30 de arginţi, stupefiantă apare ”sucirea” mulţimii care aclama Intrarea Domnului în Ierusalim în hoarda ce urla: ”Răstigniţi-l!”.

Cine a inversat reperele?

Cum a fost posibil ca impostura să juguleze discernământul, până la nivel celular, iar conştiinţa să se restrângă la dimensiunea bobului de muştar?

Unde sunt învăţămintele vremurilor?

La nici o aruncătură de băţ, pelerinii ajung la Paraclisul cununii de spini - privesc, ascultă, fotografiază. Sunt gălăgioşi. Nimeni nu condamnă nimic, toţi fac schimb de impresii superficiale, remarci de tot soiul, însă ce este esenţial nicio persoană nu corelează: Cununa de spini a devenit pecetea Testamentului Ghetsimani.

Şi tu, creştine, cu adevărul sub ochii tăi, nu pricepi mesajul parafat?

➢ Săptămâna patimilor cuprinde două secvenţe-cheie în ce priveşte atitudinea celor desemnaţi în postură de judecător.

Iisus se află faţă în faţă cu arhiereii, ce nu reuşesc să stabilească măcar un punct tangenţial. Paradoxal, iudeii, conform dogmei, aşteptau venirea unui Mesia dezrobitor – predicau în detaliu ce avea să se petreacă atunci sub comandamentul divinului coborât din ceruri. Dar nu l-au recunoscut pe acel Mesia în persoana ”impostorului” trimis spre judecată în clădirea lor, şi numit împăratul lor, cu toate că faptele, prestaţia respectivului coincideau cu preceptele pe care le predicau de dimineaţă până seara.

L-au batjocorit, torturat şi condamnat.

Mult mai interesant devine, sub lupa rechizitoriului, ultimul dialog între guvernatorul roman al Iudeii şi Iisus.

După biciuire şi proverbiala plimbare între Ana şi Caiafa, conform evangheliilor, Pilat atacă problema abrupt şi întreabă scurt: ”Tu eşti împăratul iudeilor?”. Nu s-a aşteptat la o replică de talia ”Tu ai spus-o”, însă nu se descumpăneşte şi continuă ceva mai prudent: ”Al cui împărat eşti?”. La rându-i, Mesia declară răspicat: ”Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Edificat, Pilat rosteşte simplu: ”De unde vii?”.

A fost singurul care a realizat cu cine are de-a face!

Legendara expresie ”s-a spălat pe mâini” are temei dacă ne oprim la o primă fază a sustragerii de la decizie.

Finalul întrevederii atestă că Pilat din Pont îl exonerase de vina adusă şi, intuind că Iisus reprezintă Cerul, a hotărât in extremis să îl salveze. N-a crezut că mulţimea, adunată, nu o să-l trimită la moarte pe Baraba, că va salva bruta, cerând răstiginirea nevinovatului.

A raţionat logic şi a pierdut!

Cu siguranţă, capitolul respectiv trebuie adâncit, îndrăznesc să spun chiar revizuit.

Ce s-a întâmplat în urmă cu două milenii se repetă într-un fel şi astăzi – ascultaţi două ore o transmisie televizată în care s-au dezlănţuit sărmanii aleşi locali şi veţi constata cu ce elan se batjocoreşte virtutea. Cum este crucificată virtutea.

Dogma, sfârtecată într-un mixer social, a devenit recital duminical, cântarea-cântărilor interpretată de un cor fără dirijor.

➢ Schimbarea la faţă pe Muntele Tabor şi Învierea n-ar trebui tratate în ordine cronologică, ci asociate sub cupola aceleiaşi semnificaţii.

Pe Tabor, Iisus – alb ca neaua, luminos precum fulgerul – se extrăsese din postura Nazarineanului. Iradia necreata lumină a divinităţii, deoarece în acel moment era însuşi Dumnezeu. În asta rezidă şi explicaţia faptului că Petru, Iacob, Ioan au adormit, în două rânduri: nu există om care să rămână viu dacă vede faţa Domnului.

Pentru ce, însă, toată demonstraţia asta?

Categoric, atunci, Dumnezeul Hristos şi-a întâlnit părintele ceresc, şi-au întrepătruns fluxurile devenind o singură entitate, iar rolul martorilor a fost de a percepe subtil că învăţătorul lor avea o cu totul altă sorginte, nu reprezenta un simplu prooroc.

Schimbarea la faţă constituie probatoriul pentru corecta înţelegere şi asimilare a Noului Testament.

Învierea are altă conotaţie, după cum a remarcat Patriarhul Daniel în predica susţinută cu prilejul Sărbătorii Pascale. Iisus înviat este acelaşi, recunoscut după timbrul vocii, gestică, înfăţişare, confirmat de semnele răstignirii, vizibile pe trup, dar, fără a fi nălucă, pătrunde în incinta în care îl aşteptau ucenicii prin uşa zăvorâtă.

Voit, Iisus nu s-a manifestat ca om purtător de Dumnezeu şi Dumnezeu purtător de om, ci în calitate de Nou Adam. Prototipul uman care a epurat păcatul din Adam căzut şi a redevenit demnul locuitor al Edenului, reconfigurat.

Cu alte cuvinte, dincolo de pilda Taborului, ce relevă uriaşa diferenţă calitativă dintre pământean şi exponentul divinităţii, Învierea demonstrează că omul, amplificând conştient divinitatea învestită în el la origine, are potenţialul reconvertirii totale, urmând principiile din viaţa-etalon a Mântuitorului.

Din nefericire, contemporanii noştri în majoritate s-au decuplat de comandamentele divinităţii şi se tot rostogolesc în hăul pierzaniei. Ţelul suprem a devenit afirmarea prin orice mijloc, remodelând coordonatele societăţii pe criteriile ”modernismului”.

➢ Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim se îngemănează cu Biserica Învierii. Neîntâmplător.

Cu moartea pre moarte călcând, Dumnezeu întrupat a restabilit tainica legătură dintre trup şi suflet, afiliind-o spiritului.

Pecetea acestei inter-relaţii se autoafirmă lumii anual odată cu pogorârea globului de lumină necreată pe masa altarului, de unde o culege Patriarhul şi o redistribuie tuturor aşezămintelor. În toate azimuturile.

Unii o culeg în mănunchiuri, la faţa locului, alţii o duc în lampioane, în biserici, de unde, din mână în mână, ajunge în casele creştinilor.

Ne gândim, oare, că globul cu incandescenţă albăstruie-rece pogorât de Paşte, la Ierusalim, îl reprezintă pe Iisus, cel de pe Muntele Tabor? Că el este cel ce ne reaminteşte de mântuire şi, asemeni frângerii pâinii la Cina cea de Taină, se frânge în stropi de lumină spre a ajunge pe altarele locuinţelor noastre de sărbători?

➢ Pe culmea Eleonului au fost ridicate două lăcaşuri de cult chiar pe locul Înălţării la Cer. De acolo Iisus Hristos s-a suit în Înalt, spre a reface joncţiunea cu Dumnezeu-Creatorul. S-a reintegrat în plămadă, dar în continuare se manifesta ca ipostas al Fiului.

Ceva asemănător bulei de mercur ce se sparge în bobiţe, dar care se poate reface prin relocarea ”aşchiilor” la întreg.

Plecat în PreaÎnalt, Iisus nu ne-a părăsit, spre a veghea lumea de pe tronul ceresc şi a reveni la Judecata de Apoi ca Pantocrator.

Ar fi cea mai gravă greşeală să credem că am fost abandonaţi mai întâi de Creator şi apoi de fratele nostru mai mare, Fiul lui Dumnezeu.

În condiţiile arealului divin, distanţele sau amplasamentul nu contează – într-o fracţiune de secundă o rugă ne este receptată de Dumnezeu şi în secunda următoare indirect, prin intermediul îngerilor, al gardienilor, nemijlocit, Iisus se află lângă tine. Te povăţuieşte, te ajută, fără să fii anunţat!

Cheia acestui ”parteneriat permanent” trebuie citită în Cincizecime – adică în pogorârea Sfântului Duh pe pământ şi transformarea ucenicilor fideli în Apostoli.

Duhul Sfânt, la rându-i părtaş al dumnezeirii, n-a întărit numai apostolii, ci s-a indus în fiecare persoană botezată, şi-a amprentat suflarea în oricare creştin.

Datorită liberului-arbitru, relaţia cu Iisus este personalizată, fiecare are propriul raport şi propria conectare. De aceea şi adresarea are caracter individual.

Hristos şi-a imprimat chipul pe Giulgiul din Torino, pe năframa Veronicăi, iar, după Înviere, a amprentat-o pe unul din stâlpii Bisericii Sfântului Mormânt, din Ierusalim.

Când a voit să se facă mai bine înţeles, s-a arătat într-o catedrală din Paris şi i-a spus călugăriţei să-L înfăţişeze aşa cum îl vede ea.

Icoana Mântuitorului, aşadar, va trebui să reprezinte imaginea Lui precum se oglindeşte în sufletul nostru.

Cum să crezi, atunci, că ne-a uitat?

Se pare că nu Hristos a fugit de lângă noi, ci noi L-am abandonat.

Foto: Gerd Altmann</a> de la <a href="https://pixabay.com/ro/?utm_source=link-attribution&amp;utm_medium=referral&amp;utm_campaign=image&amp;utm_content=2713356">Pixabay</a>

Fiat lux!

de Ruxandra C. 

 

Chipul lui Dumnezeu nu este, aşa cum s-ar părea, o dizertaţie teologică. Cartea publicată de fraţii Igor şi Grishka Bogdanov – cercetători cu notorietate şi dincolo de graniţele Serbiei – se dovedeşte un best-seller dedicat originii bătrânului Univers. O adevărată saga consacrată cosmogoniei şi cosmosului.

Misterul din şi dincolo de temă a intrigat homo sapiens dintotdeauna, însă interesul ştiinţei a irumpt într-o noapte înstelată, când astronomul german Heinrich Olbers s-a întrebat ”cum se poate ca cerul să fie negru între atâtea astre? O infinitate de stele pe un cer nemărginit ar trebui să arate orbitor”. Nu şi-a dat un răspuns, dar, în schimb, i l-a oferit enigmaticul Edgar Allan Poe în profeticul poem în proză Evrika: legea pe care o numim obişnuit gravitaţie există datorită faptului că materia a fost iradiată la nivel de atomi, într-o sferă mărginită a spaţiului, de către o particulă adecvată, unică – Cerul e negru noaptea fiindcă vârsta Universului e finită – a existat un început undeva, cândva...

Pe la jumătatea secolului 19 a intrat vijelios în scenă Riemann, considerat de mulţi cel mai mare matematician al tuturor timpurilor, lăsând în transă mai multe duzini de savanţi. Vorbeşte fără întrerupere, cam o oră, despre Universul hipersferă, deopotrivă finit şi nemărginit, sugerând o posibilă expansiune a cosmosului. Dar constată că nu-l înţelege nimeni.

Bulversarea avea să se repete în 1923, imediat ce formidabilul matematician Saşa Friedmann încheie o cascadă de ecuaţii din care auditoriul află că la originea Universului se află un singur punct, cu volum nul, fără dimensiune, care a explodat. Stupoarea din primul moment s-a transfomat în reacţii dure, însuşi Einstein, ”îngrozit” de ce-i auziseră urechile, îl face praf, oriunde l-ar afla.

Post-mortem – a sfârşit la 37 de ani într-un experimnet – teoria avea să triumfe, confirmată experimental prin mijloacele tehnologiei moderne, iar astăzi unanim se consideră că revoluţia pe care a declanşat-o în gândire e asemenea celei determinate de Copernic.

Era cosmologiei moderne, susţinută de laboratoare ultraperformante, sateliţi, zboruri în spaţiul extraterestru a catapultat capitolul ”rezolvări” pe orbită superioară, vechile şi noile ipoteze deduse ”cerebral” găsind, în sfârşit, confirmarea, pentru că imaginile capturate direct din astral deveniseră probe, confirmări experimentale inatacabile.

Apar echipe performante – Gamov/Alpder/Herman; Wilson/Penzias; Decke/Pheelbles; Smoot/Mather/Berrett; Puger/Lamasse; Guitton/Lichnerowicz – şi celebrele ”ajutoare călătoare”, COBE, WMPA, PLANK. O coeziune om-maşinărie ce va prăbuşi zidurile misterului şi va avansa pe tărâmul cunoaşterii scoţând la lumină tainele milenare. Din acest moment istoric Hipersfera Riemann se va descompune în bucăţele puzzle, Big Bang-ul se întrezăreşte în ceaţă, iar paşii ne vor conduce chiar dincolo de el.

Filmul integral al palpitantei călătorii către ”punctul cu valoare nulă, care s-a autodetonat” nu poate fi redat acum, aici. Însă vom face câte un popas acolo unde ”coincidenţele violente” relevate ”în anumite mărimi” ne duc până la a da sens Universului...

Prima veste a satelitului COBE, ce pluteşte singur prin imensitatea glacială la 900.000 de metri de Pământ a fost fotografia radiaţiei fosile, ilustraţia care o înfăţişează drept ”spectru de corp negru aproape perfect”.

Asta înseamnă multe – în primul rând, diferenţa uriaşă de temperaturi dintre ”fondul primordial” la origine (miliarde de miliarde de grade) şi cel actual, cu doar 2,725 de grade peste zero absolut.

Aşadar... Aproape toată energia Universului în formare a fost eliberată în primul an care a urmat Big Bang-ului, iar echilibrul primordial, termic, a durat o singură clipă (timpul Plank).

Celebra fotografie COBE, din aprilie 1992, deblochează misterul cu încă ceva important – anume, ”fondul” nu e uniform, ci, ici-colo, apar insule de culori ”raportând” decalaje infime de temperatură. Zonele roşii indică ”mai cald”, albastrul, violetul, ”ceva mai rece”. Ei bine, în aceste bizare distribuţii astronomii au citit secretul originii cosmosului, cele mai puţin calde, de pildă, narând povestea strămoşilor galaxiilor...

Regiunea roşie unde există gravitaţie, forţa ce atrage materia, a creat insulele – dimpotrivă, zonele albastre cu gravitaţie euclidiană rămâneau vide.

Cea mai importantă secvenţă a aventurii rezultă din felul în care a fost înregistrată vocea Universului. Un grup ultraspecializat caută, la Princeton, o modalitate de a detecta radiaţia cosmică, inginerii Wilson şi Penzios, de la Bell Telefon, nu pridideau, de un an de zile, să repare o antenă.

Echipamentul le scosese peri albi fiindcă bruia, indiferent de direcţia în care era îndreptată antena, nicio soluţie tehnică aplicată nu i-a scăpat de încăpăţânatul parazit.

Un articol nepublicat al vecinilor (îi separau 60 de km. distanţă) pare să-i scoată din impas – explicaţia lui Peebles le părea plauzibilă, însă atât. Inginerii au primit Premiul Nobel – nu le-a venit să creadă – iar ”isprava” a deschis uşa primei lumini ce a izvorât din tenebre, cum ea păstrează amintirea fiecărei epoci întipărite în profunzimile ei, cum fiecare foton al ei ascunde alt secret fabulos... Fotonii ce au luat naştere prin fuziune nucleară în adâncurile miilor de aştri, cum au ajuns la suprafaţa stelelor, ca la urmă să le părăsească definitiv şi să ajungă la noi traversând spaţiile îngheţate.

Ce vom găsi dincolo de focul lăuntric al luminii primordiale? La limita supranaturalului?
Cel mai tulburător capitol al cărţii se intitulează ”De ce e Universul atât de bine reglat?”, întrucât tratează constantele, coincidenţele stupefiante care intră în jocul anumitor mărimi, mergând până la a da sens Universului în întregul său.

În momentul iniţial al Big Bang-ului, dar şi azi, dacă valoarea constantelor fundamentale ar fi diferit, fie şi puţin, omul, viaţa, Universul nu ar fi apărut niciodată.

...Dacă, la o secundă după Big Bang, nivelul expansiunii ar fi fost (cu 1 ori un miliard) mai lent, Cosmosul, în facere, s-ar fi prăbuşit şi, invers, dacă Big Bang ar fi fost mai rapid, stelele, constelaţiile n-ar mai fi luat naştere.

Cu certitudine, există o anumită ordine care face ca lucrurile să fie exact ceea ce sunt. Există constante, adică mărimi numerice de o precizie extremă, compuse dintr-o cifră, o virgulă şi zecimale. Un singur parametru modificat dereglează, anulează eşafodajul.

Exemplele uluiesc.

Dintr-un număr divizat cu constanta ce controlează forţa gravitaţiei obţinem o nouă constantă – 10 la puterea 36. Adică 1 urmat, după virgulă, de 12 pachete a 3 zerouri. Suprimând un singur zero, expasniunea Universului va fi frânată drastic, cosmosul atingând o dimensiune miniaturală.

De asemenea, la momentul Big Bang, timpul Planck (10 la puterea minus 43 secunde), raportul dintre densitatea medie şi densitatea critică putea fi scris 1 virgulă 60 de zecimale, ultima zecimală fiind tot 1. După Big Bang, la 200 de secunde, Omega era 1 urmat de numai 13 zecimale.

Această valoare atât de apropiată de 1 nu poate fi întâmplătoare.

Relativ recent, raportat la vârsta Universului, adică în anul 1987, Steven Wartberg sublinia, referitor la constanta cosmologică, obligativitatea ei de a fi nulă până la a 120-a zecimală. Dacă ar fi fost puţin mai mare, Cosmosul s-ar fi dilatat prea repede şi astfel nu ar mai fi dat timp pentru formarea de galaxii. Un pic mai mică, Universul s-ar fi prăbuşit ”în sine”.

De oriunde am lua-o, în spatele marii explozii a atomului primar stă un flux-conştiinţă (adică Creatorul) care a gândit modelul, l-a amprentat cu un cod ”genetic” specific, cu informaţie.

Atotştiutorul aşteaptă. Va ajunge ştiinţa să îl şi fotografieze?

Cronică Ex Machina (2015)

 de Ruxandra C.

După ce la CERN, în Elveţia, a fost construit cel mai puternic accelerator de particule din lume, pentru a se obţine aşa-numita ”particulă a lui Dumnezeu” în laborator, fizicienii au renunţat – deocamdată – la proiectul ambiţios, întrucât ”s-au împotmolit în ceva”.

Cam de pe atunci s-au înteţit, în aceeaşi notă, investigaţiile şi reuşitele din domeniul inteligenţei artificiale, oamenii de ştiinţă insinuând robotica în cele mai variate domenii, chiar şi la bucătărie...

Până unde se va ajunge?

Scenaristul şi, totodată, regizorul Alex Garland duce ”provocarea” la limita-limitelor, filmul ”Ex Machina” plecând de la confruntarea directă a inteligenţelor – naturală şi artificială – din momentul în care au ajuns pe picior de egalitate.

Genericul – un savant ce joacă într-un fel rolul de ”demiurg” (Nathan, interpretat de Oscar Isaac), obsedat de ultraperfecţionarea robotului umanoid; ultima creatură dintr-o serie (Ava, un rol total, complex reuşit cu brio de Alicia Vikander), înzestrată cu o gândire subtilă, matură, şi un student eminent (Caleb, de asemenea o interpretare promiţătoare a lui Domhnall Gleeson), introdus în ecuaţie ca să tranşeze dilema dacă prototipul creat de Nathan are sau nu conştiinţă.

De la început, aflăm că studentul Caleb a câştigat un concurs, iar premiul consta într-o săptămână petrecută la locul de muncă al unui cercetător renumit. Un elicopter îl duce într-o zonă mirifică, dar gazda îşi avea sediul într-un buncăr cu zeci de încăperi.

Acceptă, totuşi, contractul şi îi urmează fidel toate indicaţiile, ştiind că va fi faţă în faţă cu exemplarul pe care se angajase să îl testeze şi că, din culise, va fi înregistrat.

Întâlnirile cu robotul umanoid, scurte şi la obiect, sunt programate secvenţial.

Chiar de la primul contact, Caleb realizează că Ava are un IQ ridicat, este extrem de perspicace şi este capabilă să preia oricând iniţiativa dialogului. Nathan, supraveghetorul din culise, nu se arată surprins, chiar se aştepta să audă ce a auzit şi, cu un gest firesc, trece la punctul următor: Ava are sentimente?

Răspunsul primit a fost afirmativ, deoarece Ava nu cochetează propriu-zis, dar, sofisticat, dă semnale clare că doreşte o apropiere de băiat. Aşa că Nathan solicită un plus de informaţie: Cât de puternice sunt acele sentimente?

Caleb detectează ceva trainic. Totuşi, intuieşte că în spatele poveştii s-ar mai afla ceva. O complicaţie...

Cum atrăgătoarea androidă se dovedeşte capabilă să scurtcircuiteze alarma, vine şi momentul dezvăluirii-avertisment, pe care Caleb o primeşte ca pe o lovitură în plex. Gazda nu e un om de încredere, ba chiar e o persoană extrem de periculoasă şi care manipulează.

Evident, devine circumspect, face verificări, iar surprizele devoalate în încăperile buncărului îl determină să sprijine robotul. Chiar elaborează, în comun, un minuţios plan de evadare.

Nathan contraatacă. Îi pune lui Caleb pe tapet tot scenariul şi îi dovedeşte, cu probe, că robotul-femeie jucase teatru tot timpul, îl păcălise, fiindcă numai cu ajutorul lui putea ieşi din captivitate.

Intriga se amplifică, se complică – dar, cel mai important, Ex Machina pune în lumină teme de maximă generalitate, vitale. De pildă, din film rezultă clar că cele mai avansate modele umanoide au conştienţă, analizează pe cont propriu, iau decizii în deplină cunoştinţă de cauză, ştiu să aleagă momentul optim al intervenţiei, dar şi să păstreze un secret.

Nu acelaşi lucru e valabil pentru cei împătimiţi de orgoliu, oameni ce se cred stăpâni pe situaţie în orice circumstanţă, vanitoşi precum ”savantul-demiurg”.

Dacă acceptăm că ambii au conştienţă, în schimb, în accepţiunea morală, conştiinţă nu au nici unul, nici celălalt.

Nathan ştie ce a creat, un exemplar cu dorinţe legitime, capabil de simţăminte înalte, dar nu pregetă să-l destructureze, să-i preia componentele şi să le implanteze într-un alt model. Un mimimum de conştiinţă l-ar fi împiedicat să se comporte în acest fel. Iar Ava, care descoperă intenţia de a fi dezmembrată, nu se va da în lături de la nimic, chiar dacă va condamna la pieire singura fiinţă ce îi fusese aliat.

Şi, dintr-una în alta, filmul ajunge la sublima întrebare retorică: e ceva mai uman decât voinţa cyborgului de a supravieţui?

Teoretic, nu. De aici şi performanţa deosebită a constructorului de a imprima maşinăriei spirit de autoconservare, voinţa de a nu se lăsa înfrântă, oricât de potrivnice ar fi circumstanţele.

Totuşi: el însuşi imperfect, omul nu a putut transmite robotului morala integră, conştiinţa unei supravieţuiri demne. A strecurat celebrul dicton ”scopul scuză mijloacele”, a făcut posibil să nu existe remuşcări, indiferent de faptele comise.

Se mai cuvin făcute câteva observaţii asupra a ceea ce s-ar putea numi detalii.

Nathan este prezentat nu doar ca un om de ştiinţă strălucit, dar şi ca un alcoolic notoriu; nu ştiu cât i-ar putea asta afecta ingeniozitatea, dar cu siguranţă viciul i-a afectat comportamentul. În cazul în speţă, atributul de creator de geniu dispare din ecuaţie, devin preponderente racilele pământeanului de rând. Nathan complotează şi minte precum respiră. Ce oroare pentru Caleb să afle adevăratele intenţii ale acestuia, că fusese selecţionat fiindcă avea calităţi propice pentru a testa, că la mijloc fusese o înscenare.

Pe de altă parte, Ava (poate Eva, în devenire) nu atinsese apogeul feminin ţintit de inventator, dar a reuşit să întrunească anumite calităţi şi o anume duplicitate, care o vor face să se descurce perfect în lumea reală, la intersecţia marilor bulevarde.

Şi, în sfârşit, Caleb, talentat, inocent, jertfă sigură pe platoul lumii perfide, profitoare, înfrânt din faşă deoarece nu percepe răul iminent, din împrejurări şi din împrejurimi.

Te poţi sustrage firii, fiind novice, unui asemenea mediu ostil, crud, infertil? Filmul înclină să spună ”nu”, dacă neşansa te-a făcut să încapi pe mâna cui nu trebuie...

S-ar putea ca unii, induşi în eroare de cursul naraţiunii, să considere ”Ex Machina” un film simplist.

Personal, consider că a fost simplificat voit, pentru ca mesajul, complex, să fie decriptat corect.

Producţia cinematografică semnată Alex Garland se mai poate defini şi ca maxim avertisment: mimând rolul de demiurg, cetăţenii Terrei se joacă fie cu focul, fie cu uraganul şi riscă să prăbuşească totul în neant.

Nu ne cunoaştem suficient de bine - noi între noi şi noi pe noi înşine - pentru a ne încumeta la copy-paste-uri din făpturile noastre. Nu ştim ce fragment personal s-a dezvoltat autonom şi, ca atare, n-avem cum să prevenim exacerbarea unei laturi întunecate.

Se discută mult despre societatea umană preluată de roboţi şi despre consecinţele unei atare rocade, în care proprietarii de roboţi vor deveni sclavii acestora.

Nu subordonarea în sine se preconizează a fi periculoasă (doar se vede cine şi cum conduce azi lumea), ci imprevizibilitatea robotului umanoid, aflat în situaţia de a putea prelua puterea.

Androizii nu sunt făcuţi ”după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci a noastră.

Cronică Jagten (2012), de Ruxandra C.

”Vânătoarea” este o dramă tulburătoare, mult mai profundă şi mai bogată în înţelesuri decât lasă să se întrevadă în prima sa parte, o realizare remarcabilă a şcolii daneze de film.

Ce se întâmplă când o prejudecată asimilată ca dogmă se perpetuează în societate după ce a trecut prin filtrul percepţiei umane?

Dar când un obicei transmis din tată în fiu devine tradiţie şi este respectat orbeşte, degenerând în aşa-zis eveniment festiv?

Convingerea-tabu potrivit căreia copiii nu mint îl va bulversa pe Lucas (interpretat excepţional de Mads Mikkelsen), în a cărui viaţă, şi aşa dată peste cap, tocmai se întrezărea o posibilă redresare.

Omenia, sensibilitatea bărbatului îl transformaseră în idolul copiilor de la grădiniţa unde era angajat, fiindcă se preta la jocurile dorite de micuţi, dar şi la ocrotirea acestora.

Cel mai mult s-a apropiat de fetiţa celui mai bun prieten al său, pe care o va ocroti părinteşte, considerând că însingurarea copilei se fonda pe o dramă familială. Părinţii aveau mulţi urmaşi şi, evident, nu reuşeau să vegheze asupra tuturor.

Protectorul micuţei Klara (rol foarte convingător făcut de Annika Wedderkopp, doar o copilă la data realizării filmului) n-a conştientizat, însă, că aceasta mima perfect inocenţa, nici nu a bănuit că va deveni un personaj asemeni lui Iago, dacă se va simţi ignorată.

În momentul în care Klara nu-şi vede pretenţiile onorate, va inventa pur şi simplu o poveste scandaloasă şi va juca rolul de victimă, traumatizată şi abuzată sexual.

Va presta acest rol, ipocrit, cu mare talent. Înnăscut?

Secvenţele cinematografice ale ”analizei de caz” - ancheta preliminară a directoarei, acea incursiune în trei, cu preluarea frâielor de către tată, simulacrul dezbaterilor din cancelarie cu planul educatoarelor, căutarea unei soluţii, darea unui verdict, implicarea poliţiei – sunt antologice.

Iniţial, directoarea priveşte cu reticenţă destăinuirea ambiguă a Klarei şi crede că relatarea e rodul imaginaţiei.

Dar clasicul ”copiii nu mint” rezonează, cumva, de undeva din adânc şi provoacă derută.

Aşa că, pus în balanţă adevărul micuţei versus adevărul susţinut de adult, talerul defavorabil se va înclina în partea celui învinuit.

Odată cu pasul următor, povestea devine de-a dreptul bizară, deoarece, cu un aer enigmatic, Klara preia ostilităţile. Tace strategic, dă din când în când din cap aprobator, pe urmă infirmă spusele cu negaţii şoptite sau cu grimase.

Tatăl său, exasperat, n-o mai ia pe ocolite, ci recurge la detalii de el ştiute, sugerând pretinsei victime răspunsuri îndrăzneţe, edificatoare. Cum sângele apă nu se face, familia trece de partea copilei, o copleşeşte cu afecţiune, o consolează. Vechiul bun prieten este transformat în ”animal”, ”bestie”, e târât în noroi.

La rândul său, Lucas, hulit, apostrofat, dat afară pe brânci, oriunde se duce este privit ca un paria al societăţii.

De-acum înainte, scenariul amplifică absurdul, ridică intriga la cote tot mai înalte.

Nu doar colegii de breaslă, nu doar amicii de pahar la întâlnirile duminicale au devenit ”hiene”. Cei mai neaşteptaţi torţionari s-au dovedit puştii din hărmălaia dimineţilor orchestrate vesel de Lucas, spre bucuria lor.

Oportunitatea de a fi şi mai băgaţi în seamă i-a trecut în tagma detractorilor de duzină, perfizi şi mincinoşi, fiecare întrecându-se în a lansa noi versiuni obscene ale faptelor ce s-ar fi petrecut.

În fapt, copiii care nu mint niciodată au minţit cu bună ştiinţă.

Un singur suflet i-a rămas fidel, i-a ţinut partea cu orice prilej, ştiind că este nevinovat: Marcus, fiul său.

Cu toate că poliţiştii constată că existau mai multe fabulaţii în relatările din pretinsa casă a ororilor, iar dosarul judiciar se închide, întreaga urbe continuă boicotul, iar Lucas, deşi dezvinovăţit, îşi păstrează statutul de paria, e umplut chiar de sânge.

Cel mai tulburător contrast între declaraţie şi faptă va fi evidenţiat de regizorul Thomas Vinterberg în secvenţele din ajunul Crăciunului, la slujba celebrată în biserică, în cinstea naşterii lui Mesia. Contrastul izbitor între morala susţinută din amvon, corul cristalin al copiilor şi încăierarea, la propriu, din incinta lăcaşului de cult ilustrează perfect viziunea cineastului danez asupra duplicităţii umane.

Adulţii mimează credinţa în cele sfinte aşa cum copiii mimează, adesea, ingeniozitatea – mesajul pare a fi că suntem făţarnici de la tinereţe până la bătrâneţe.

Trişori. Fără pic de ruşine, fără căinţă – un atribut fundamental al condiţiei umane.

Morala filmului ”Vânătoarea” va fi cunoscută în final, după ce trecutul a fost lăsat în urmă, lumea a revenit la matcă, la ceea ce considera normal.

Se reia tradiţia vânătorii, aflată la concurenţă cu botezul. Orice adolescent va fi declarat bărbat după ce va trece cu succes de proba definitorie – cu arma de foc, moştenită din tată în fiu, urmând a doborî, prin glonţ, o făptură din arealul pădurii.

Iată-l aşadar pe Marcus primind din mâna antecesorului (chiar propriul tată) cutia ambalată ce conserva, din generaţie în generaţie, arma familiei. În dimineaţa următoare vor porni la partida de vânătoare. Vor coborî, umăr la umăr, panta înspre vale, acolo unde din luminiş aveau să apară cerbii.

Iată-l pe primul, vine şi al doilea, înaintează majestuoşi, agale, fără a bănui pericolul.

Lucas o ia înainte, zăreşte exemplarul râvnit, se propteşte de un copac şi rămâne siderat. Atunci, în acel moment, are revelaţia, înţelege ce este cu adevărat hăituiala. Vânătoarea.

Pironeşte cu privirea victima nevinovată şi realizează asemănarea dintre el, hărţuitul din habitatul uman, şi cerbul hăituit în propriul habitat de nişte intruşi.

Acest final de excepţie întregeşte o dramă tulburătoare, mult mai profundă şi mai bogată în înţelesuri decât lasă să se întrevadă în prima sa parte, o realizare remarcabilă a şcolii daneze de film.

Cheia şi lacătul Borges

Foto libris.ro, emag.ro

de Ruxandra C.

N-am găsit nuvelele lui Jorge Luis Borges neinteligibile, aşa cum fusesem avertizată. Dimpotrivă, eu, personal, le consider remarcabile, deoarece fiecare nuvelă dezvoltă o proiecţie inedită asupra existenţei, relevă o nuanţă ascunsă, nebănuită a lumii în care trăim.

De unde, atunci, discrepanţa de vederi? Mai ales că exprimarea autorului este nealambicată. Presupun că inconvenientul rezidă în modul particular în care Borges ”conduce” naraţiunea, în felul în care, voit, îndreaptă cititorul pe câteva piste şi din alternative îl invită să deducă concluzia.

Am senzaţia că dacă prin lectură se va descoperi şi mecanismul scriiturii, în cele din urmă textul se va însenina.

Bunăoară, nuvela Nemuritorul insistă asupra tentaţiei omului de a dăinui, eroul pornind de la un indiciu: ar exista, într-adevăr, un oraş supraomenesc şi un râu tainic ce-i izbăveşte pe oameni de moarte, organizează o expediţie şi, tenace, învinge obstacol după obstacol şi ajunge la destinaţie.

Dacă Simone de Beauvoir afişează în postura nemuritorului un personaj blazat, plictisit, acrit de obligaţia retrăirii, aidoma, a aceloraşi ”momente existenţiale”, pe Borges nu monotonia parcursului îl obsedează, ci relevanţa.

Merită efortul? Se obţine împlinirea?

Blazatul răspunde categoric nu, însă n-are cum să dea înapoi. Prototipul ales de Borges valorifică nemurirea, revenind la simplitatea confortului în natură şi meditaţie adâncă, neperturbată.

Înainte de a intra pe tărâmul făgăduinţei şi a sorbi apă din râul miraculos, tribunul militar Marcus Flaminus Rufus se întretaie cu locuitorii sălbatici ai unui sat ”fără harul divin al graiului articulat”. ”Troglodiţii” îl monitorizează, îl însoţesc până la graniţa cu Oraşul supraomenesc, îl aşteaptă să revină din expediţie, iar când bărbatul asemănat câinelui muribund din Odiseea aude că e strigat Argos! începe să redea, în greceşte, un episod din textul original: ”Au trecut o mie şi o sută de ani de când am plăsmuit-o”.

Nu mai era nicio îndoială. Palatul cu arhitecturi bogate, diverse în semeţii, subordonat unui anumit scop, labirintul nelocuit, părăsit – Oraşul Nemuritorilor – fusese distrus chiar de cei care îl ridicaseră, fiindcă stilul de viaţă impus nu le mai îngăduia să trăiască în reculegere. Nemuritorii şi-au păstrat nimbul, dar au revenit la traiul simplu, la mama natură, adânciţi în cugetare.

I-a confirmat-o, lui Rufus, însuşi Homer. Pentru muritori, totul se află sub pecetea irecuperabilului şi întâmplătorului; pentru nemuritori, orice faptă (sau gând) este ecoul altora care au precedat-o în trecut, şi fără a presimţi cele ce se vor repeta în viitor până la vertij.

Există un râu în care, dacă te scalzi, dobândeşti nemurirea şi altul, altundeva, în undele căruia ţi-o poţi pierde.

Homer n-a vrut să şi-o piardă.

Congresul – o autentică demonstraţie a ceea ce poate reprezenta orgoliul în a te afişa în ce, în fapt, nu eşti, gloria-moft susţinută de un piedestal clădit pe bani, mimarea importanţei, coeziunea întreţinută de magnetul veleităţii etc.

Borges observă şi pune în insectar tot ce poate reuşi Don Alejandro Glencoe, din plictis, în Cafeneaua Petrolului ”Congresul lumii”.

O antiteză flagrantă aşază de o parte ”conceptul” funcţional, constând într-o configuraţie clasică (funcţia de preşedinte şi membri), program rigid (rapoarte, dezbateri, întruniri) desfăşurat fără nicio abatere, iar de cealaltă, ridicola cantitate numerică a membrilor – 15, în total.

Un singur personaj, Twirl, îşi ia cu adevărat rolul în serios, atunci când propune şi achiziţionează titluri de referinţă, într-o bibliotecă demnă de titulatura instituţiei. Dar când fondul de carte rară depăşeşte spaţiul de depozitare şi umple şi câteva incinte în aşa-zisul conac al Caledoniei - ”moşia” şefului – Don Alejandro devine violent. Ordonă: ”Scoateţi totul afară şi daţi foc hârţoagelor astea”.

”O dată la câteva veacuri – vine în final remarca – trebuie arsă Biblioteca din Alexandria!”.

Sau, în aceeaşi paradigmă insolită, nuvela Discul. Simbolul cercului euclidian care nu admite decât o singură faţă. Simbolul lui Odin, care dă autoritatea de rege celui ce îl ţine în palmă. Mărul invidiei, stârnirea dorinţei de a deţine obiectul şi crima mişelească ce nu poate stăvili instinctul posesiv. Trei dintre poveştile cu tâlc depănate în volumele ”Cartea de nisip” şi ”Aleph”, care-l aşază pe autor în pleiada artiştilor argentinieni iluştri. În total sunt 30. Chei pentru tot atâtea lacăte.

Merită încercarea.