Aşteptând (până când, oare?) o altă omenire

Foto (Humanitas la Gaudeamus 2018): By Britchi Mirela - Own work, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=74415241

Mărturisesc că am început să citesc cu o anumită teamă cartea lui Gabriel Liiceanu, ”Aşteptând o altă omenire”, apărută recent la Editura Humanitas, fiindcă până acum cele mai mari probleme de înţelegere le-am avut la anumite texte ale unor scriitori care au fost şi filosofi (ex. Eliade, Camus), eu neavând studii de filosofie. Totuşi, cum tema mă interesa în mod particular, am riscat. Şi, din fericire, aş îndrăzni să spun că am câştigat, fiindcă volumul în cauză, deşi păstrează o anumită rigoare ştiinţifică şi atinge un nivel elevat, este accesibilă şi persoanelor cu pregătire medie, fiind probabil conceput ca o lucrare menită să elucideze nişte mistere pentru toţi, nu doar pentru elite.

Liiceanu abordează tema existenţei pe acest pământ văzută prin prisma sensului ei ultim, al aşteptării unei omeniri mai bune, fiindcă, precizează încă din start, ”La calitatea failibilă a produsului creat (supus bolii, suferinţei şi morţii), se adaugă tot ce omul «îşi face cu mâna lui», punându-şi raţiunea şi libertatea în slujba răului”. Şi se întreabă: ”Nu este, oare, istoria speciei umane o lungă poveste a vătămării seamănului de către seamăn”?

Analizând, rând pe rând, sistemele sociale şi eventualele soluţii care s-ar putea aplica pentru eradicarea răului, autorul ajunge la o concluzie, aş zice, inevitabilă: nu poate fi creat un sistem perfect, o lume perfectă. Aceasta poate că se ştia, dar dacă imperfecţiunea este atât de mare încât produce orori greu de imaginat, ce facem? Dacă nu distrugem omenirea (cum afirma, la un moment dat, Cioran), ce facem cu această moştenire teribilă?

Totuşi, există şi măreţie, şi sublim: ”dar trebuie, pentru asta, să credem că sublimul lumii păleşte în faţa cruzimii şi abjecţiei ei”?

În capitolul ”Capcana vieţii” ni se relevă un fapt important, anume că libertatea umană este una relativă: putem opta în multe privinţe, dar în altele (cum ar fi, de exemplu, înlăturarea agresivităţii sau a morţii), nu.

Concluzie amară, după citarea unui studiu ştiinţific despre specii: ”Atâta vreme cât creativitatea umană îşi va da măsura genialităţii în rafinamentul torturii şi exaltarea cruzimii, noi nu vom fi «omenirea», ci o specie de tranzit în drum către adevărata umanitate”.

Apoi, trecând problematica şi prin filtrul religiei şi al sacrificiului lui Iisus, autorul se întreabă - şi îşi pune o întrebare fundamentală: ”Este ea (specia umană, n.n.) în stare de o răsturnare de comportament, care ar urma să ne scoată din spaţiul mizeriei noastre constitutive? Din ceea ce, în termeni biblici, este numit «cădere»?”.

Şi, poate, lovitura de graţie pe care o primeşte cel ce ar crede în mântuirea omenirii prin propriile forţe vine odată cu următoarea constatare: ”Istoria e plină de faptele unor ticăloşi cultivaţi”.

Deci, nici măcar studiul, superioritatea intelectuală nu pot garanta această mântuire dorită şi necesară.

”Orice învăţătură adevărată are ca ţel final eliberarea spre propria-i libertate a celui ce-nvaţă”.

Dar ce putem face pentru a mântui acest ”specimen aparte”, pentru a-l elibera de sub povara păcatului? Mai mult: pentru a salva specia, nu un număr limitat de exemplare – asta se întreabă filosoful şi, evident, este o problemă foarte complicată.

În privinţa instinctelor primare, Liiceanu mai concluzionează (pe bună dreptate, şi cu argumente) că ”conflictul care se creează între normă şi sex este ireductibil”. Exemplifică prin episoade din vieţile celebrilor Sigmund Freud, Percy Bysshe Shelley, Benjamin Constant şi Madame de Staël.

Este ridicată şi problema delaţiunii, a trădării semenilor de către fiinţe presupus evoluate.

La capătul lecturii, întrebarea din debut se pune cu o şi mai mare pregnanţă: Cum schimbăm această omenire într-una cât mai aproape de sensul ei iniţial, cât mai aproape de perfecţiune? Ce aşteptăm de la viitor?

”Când e vorba de suflet, cel care vinde e omul, şi cel care cumpără e diavolul”, concluzionează amar (dar atât de lucid) autorul, şi totodată afirmă că ”individul care vrea cu orice preţ să fie liber trebuie să obţină libertatea pe cont propriu, dincolo de istorie, de legi şi de dreptul constituţional, el singur faţă în faţă cu Dumnezeu, cu conştiinţa lui morală, cu viaţa şi cu moartea lui” - şi aici aş zice că stă cheia problemei.

Adică: nu putem aştepta o omenire mai bună (imperios necesară, având în vedere ororile prezentului) decât prin transformarea individuală, prin acţiunea propriei conştiinţe. Suntem gata să facem asta?

Attila Bartis, viziune neagră, dar fascinantă asupra existenţei

Foto: polirom.ro

Am început să-l citesc pe Attila Bartis în urma unei recomandări (dacă sunteţi în căutare de cărţi bune, puteţi face un popas la http://lecturile-emei.blogspot.com/ ) şi prima impresie pe care mi-am făcut-o (e drept, confirmată doar parţial deocamdată) a fost că are ceva din stilul scriitorilor sud-americani, deşi este maghiar născut la Târgu-Mureş.

Pentru debut, m-am oprit asupra romanului ”Tihna”. (Veţi vedea că nu este nicidecum vorba de o ”tihnă”, ci mai degrabă de un chin perpetuu).

Umorul caustic, dar de bună calitate, descrierile realiste, impresia că viaţa e profund tragicomică - toate acestea mi-au amintit de Julio Cortazar. Bartis jonglează cu situaţiile şi cu propriile divagaţii într-un mod care nu poate lăsa indiferent cititorul - poate unora nu le va plăcea, dar pe mine m-a cucerit.

Naratorul are, pe lângă umorul negru, un soi de accent de superioritate, dar nu mi se pare aroganţă. Ci, mai curând, inevitabila superioritate a intelectualului conştient că este cu o lungime ”peste” ceea ce îl înconjoară.

Proza lui Attila Bartis este ca un duş rece - nu apuci să-ţi faci o imagine prea romanţată despre realitate, că vei lua contact imediat cu reversul.

Scriitorul maghiar este un bun povestitor (te captează chiar şi când subiectul e comun), dar, mai presus de asta, e un fin cunoscător al firii umane, un bun psiholog, cum se vede şi din dialogurile de la început ale naratorului cu preotul.

Relaţia eroului (romanul este scris la persoana întâi) cu mama sa este la fel ca şi cea cu lumea: tragicomică, ambiguă, alunecând frecvent de la sublim la ridicol şi invers.

Bartis descrie o realitate neagră, sordidă, absurdă, unele dintre personaje sunt depravate şi dezechilibrate şi, pe alocuri, mi-am amintit atât de neorealismul italian, cât şi de ”Lunile de fiere” ale lui Bruckner.

Unii cititori s-ar putea simţi ofensaţi sau dezgustaţi, dar, dacă nu faci parte dintre aceştia, aproape sigur vei fi cucerit de stilul abrupt şi ameţitor al scriitorului maghiar.

Într-o lume alienată, nu poţi rămâne perfect normal - pare a fi unul dintre principiile după care se ghidează Bartis, pentru că descrie un univers al frustrării şi al alienării - fie că e vorba de politică, de sisteme corupte, de micimi şi îngustimi - în general de tarele umane, de egoism sau de perversitate. Rezultatul e acelaşi: omul nu poate fi fericit, aleargă după o himeră, după o iluzie.

E drept, pe măsură ce înaintezi în lectură ai impresia că nu va apărea nimic foarte nou, iar Bartis insistă, zic eu, mai mult decât este cazul pe trivialităţi şi pasaje scabroase, dar per ansamblu romanul său îmi apare într-o mai mare măsură aproape de ce ar trebui să fie un roman contemporan decât cel puţin o duzină de titluri pe care le-am încercat în trecut.

”Atât de singură, de parcă Dumnezeu ar fi uitat să creeze lângă ea Universul”, scrie Bartis despre unul dintre personaje, şi această formulare originală (şi de efect) pare că se răsfrânge asupra întregii opere.

Partea secundă a romanului oferă cititorului o intrigă mai complexă, dar şi pasaje violente şi triviale în exces, astfel încât, personal, prefer prima parte.

Soarta eroului pare a fi pecetluită încă de la început: nu are ieşire, nu are unde fugi, e fie prins ca într-o pânză de păianjen, fie obligat să care mereu piatra lui Sisif.

Nu am suficiente repere, suficienţi termeni de comparaţie pentru a şti dacă este o lectură obligatorie pentru o mai bună înţelegere a literaturii contemporane, dar una necesară este cu siguranţă.

Javier Marías, ingeniozitate ”la comandă”, talent cert

Foto: elefant.ro

Înainte de a citi volumul de proză scurtă ”Când eram muritor”, al scriitorului spaniol Javier Marías, am parcurs nota introductivă a autorului.

Şi m-am simţit de parcă aş fi ieşit pe o ploaie torenţială fără umbrelă şi fără pelerină: complet nepregătit pentru impact.

”Dintre cele douăsprezece nuvele care formează acest volum, unsprezece, cred, sunt lucrări la comandă. Prin aceasta vreau să spun că nu am avut libertate deplină în scrierea lor, mai ales în privinţa lungimii”. Puţin mai jos, adaugă: ”Cât despre snobismul purist care cere să ai, înainte de a te aşeza la maşina de scris, senzaţii grandioase ca «necesitatea» sau «impulsul» creator, întotdeauna «spontan» sau foarte intens, nu este inutil să reamintim că foarte multe dintre produsele artistice cele mai sublime ale secolelor – mai ales în pictură şi în muzică – sunt rezultatul comenzilor sau al unor stimulări mai prozaice şi mai servile”.

Mărturisesc că nu l-am înţeles prea bine pe Marías. De ce acest atac atât de agresiv? De ce ”snobism purist”? Da, mă număr printre cei care cred cu tărie în ”necesitate” sau ”impuls” creator, în spontaneitate şi intensitate, fiindcă consider că artistul este ca un fir conductor între Cer şi Pământ, dar este şi un creator (în miniatură), or creaţie autentică fără pasiune şi tumult interior nu poate exista. Şi asta nu este ”snobism purist”, ci înţelegere a actului creator.

(Oscar Wilde spunea: “Opera de artă este rezultatul unic al unui temperament unic. Frumuseţea ei se naşte din faptul că autorul este el însuşi. (...). În clipa în care artistul înţelege ceea ce îşi doresc oamenii şi încearcă să le satisfacă dorinţa, în acelaşi moment el încetează a mai fi artist şi devine un meşteşugar plicticos sau amuzant, un om de afaceri cinstit sau necinstit”. Rămâne de văzut cine are dreptate. Eu aş paria, totuşi, pe clasicul Wilde).

Trecând la povestirile domniei sale, după ce le-am parcurs pe primele două, mi-am dat seama că Javier Marías stăpâneşte foarte bine arta condeiului, are un spirit de observaţie ascuţit şi o ironie fină, dezvoltată în pasaje care curg natural, fără asperităţi. Cu atât mai mult nu înţeleg laudele aduse scriiturii ”la comandă”, care ar fi putut veni mai curând din partea unui scriitor netalentat sau a unui epigon.

Însă aceste prime povestiri suferă totuşi la capitolele trăire, pasiune, incandescenţă a scriiturii, fiind mai curând plate din acest punct de vedere.

Cu ”Binoclul spart”, scriitorul spaniol face (după părerea mea) un salt calitativ, povestirea e mai interesantă, mai aproape de ce ar trebui să fie o short-story. Marías, pe lângă spirit de observaţie şi umor, are şi o bună imaginaţie.

”Siluete neterminate” este o nuvelă bună, dar de dimensiuni foarte reduse. Cred că, dacă ar fi dezvoltat, Marías ar fi putut face o lucrare de proporţii medii, la fel de captivantă.

”Când eram muritor”, povestirea care dă şi titlul volumului, este, probabil, una dintre cele mai bune ale selecţiei. Javier Marías ţese o intrigă, să-i zicem, obişnuită, dar văzută dintr-o perspectivă inedită: cea a personajului după moarte. Nu este chiar o poveste cu fantome, dar este măiastru scrisă şi pune cititorul în situaţia de a reevalua totul: trecerea timpului, amprentele pe care le lasă existenţa asupra noastră, importanţa alegerilor pe care le facem, dar şi relativitatea perspectivei din care privim viaţa. Pentru toate aceste considerente, ca şi pentru frumuseţea scriiturii, o consider cu adevărat relevantă pentru talentul autorului.

”Orice rău se întoarce” e încă şi mai bună, face un portret extraordinar (şi mai ales convingător) al unui scriitor depresiv şi cu tendinţe de nihilism, care sfârşeşte prin a se sinucide, în acelaşi timp depunând eforturi susţinute pentru desăvârşirea operei.

Per ansamblu, un volum de nuvele care mi se par mai valoroase pe măsură ce înaintezi în lectură, bine scrise. Javier Marías este un narator extraordinar, dar poate că îi lipseşte un dram de pasiune, de ”nebunie” în scrierile sale. Oricum, nu mă voi putea pronunţa asupra scrisului său decât după ce voi fi citit şi alte lucrări.

Prezenta culegere de nuvele o recomand însă cu căldură.

Erotismul în artă - sau posibilul pas de la sublim la ridicol

Foto:

By Julian Mandel - Jean-Pierre Gilissen: Le Magasin Pittoresque (magasinpittoresque.be) Cartes postales érotiques: Archive des cartes postales érotiques de la semaine, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=3918624

Desigur, erotismul şi-a găsit întotdeauna un (binemeritat) loc în artă, fiind un element aproape indispensabil. Arta este o sublimare sau o transpunere a unor stări şi emoţii, dar în egală măsură este inspirată din ceea ce este omenesc. Şi erosul este profund omenesc.

În pictură, sunt celebre nudurile feminine, care au fost o dovadă de măiestrie a pictorilor încă din vechime. În sculptură, au existat de asemenea reproduceri fidele ale corpului omenesc, printre cele mai cunoscute numărându-se cele ale marelui Michelangelo.

Literatura dă, de asemenea, nume celebre ale unor autori care au cochetat cu genul erotic, de exemplu Henry Miller, Anaïs Nin, Marchizul de Sade, Guy de Maupassant şi alţii. Aş face aici paranteza că, în vreme ce ”Cele 120 de zile ale Sodomei” mi s-a părut o carte de necitit, abundând în trivialităţi uneori greţoase, arhicunoscutul roman ”Justine sau nenorocirile virtuţii”, al aceluiaşi de Sade, mi-a apărut mult mai aproape de literatura erotică de calitate, constituind o surpriză plăcută.

Despre film aproape că nu mai este nevoie să vorbim. Încă din anii '30-'40 existau sex-simboluri ale marelui ecran, din '72 datează legendarul ”Ultimul tango la Paris”, al lui Bernardo Bertolucci (nu mă număr printre fani, dar desigur că e o peliculă de luat în seamă), în 1992 a fost produs ”Instinct primar”, un thriller erotic care a făcut senzaţie, iar pe măsură ce ne apropiem de prezent, sexul (mai mult sau mai puţin voalat) a devenit aproape un ingredient de nelipsit în cinema.

Căci ce ar fi arta fără acest mister care este atracţia dezlănţuită între un bărbat şi o femeie (nu redefinesc tocmai acum aceşti termeni!), fără această magie a contopirii, fără un întreg joc al dorinţei, al pasiunii care apare între protagonişti (aici îmi amintesc de un alt film celebru, Amantul, în regia lui Jean-Jacques Annaud)?

Însă consider că arta de calitate nu are nimic de-a face cu pornografia, care este cu totul altceva, o disciplină (ca s-o numim astfel) creată special pentru a reda actul sexual exact aşa cum are loc, fără nicio pretenţie artistică.

Există, din păcate, în prezent tendinţa de a amesteca cele două genuri, de a strecura în literatură pasaje cât se poate de explicite, ba uneori şi folosind termeni triviali, în locul unor formulări mult mai stilate (ex. ”femeia era cuprinsă de o dorinţă nestăvilită” sau ”magia trupurilor lor contopite”), formulări care ar putea reda eficient tensiunea erotică a protagoniştilor fără a aluneca în pornografie. La fel şi în filme.

Ştiţi care este problema? Nu e vorba neapărat de o pudibonderie excesivă, dar introducerea brutală a scenelor explicite dăunează calităţii textului sau peliculei, ”ucide” acel dram de artă, de autentic. Câteodată, este ca şi cum, ”pentru realism”, i-ai rupe piciorul unui personaj într-un film de acţiune sau i-ai tăia gâtul într-un horror (desigur, exagerez, dar se înţelege ce vreau să spun).

Dacă este bine dozat şi conceput, erotismul în artă poate fi sublim. Depinde, însă, de creatori să nu facă acel pas care să-l determine să alunece în ridicol.

Paulo Bragança, o voce divină sub o înfăţişare stranie

foto: rastilhorecords.com

Fado-ul este mai mult decât muzică. Este o transfigurare, o introducere într-o stare aparte. Este aproape magie.

Pe lângă ascultarea melodiilor celebrei Amália Rodrigues, am avut şansa acum un deceniu să asist la un concert în aer liber în Portugalia, în care s-a cântat şi fado. Numele interpreţilor nu le mai reţin, dar piesele şi ambianţa au fost superbe.

În prima zi a festivalului Cerbul de Aur, pe scenă a urcat, pentru a susţine un scurt recital, şi Paulo Bragança.

Recunosc că interpretul portughez, originar din Angola, nu-mi era familiar, dar stilul său original şi profund în acelaşi timp m-a cucerit pe loc. Prezentat ca ”îngerul căzut al muzicii fado”, Bragança este o prezenţă scenică surprinzătoare.

O apariţie stranie, fantomatică, parcă suspendată între două lumi, întruchipând deopotrivă lumina şi întunericul. Dincolo de machiajul său bizar, mi-a apărut mai curând ca un faun sau un duh al pădurii întrupat prin cine ştie ce minune într-un interpret de pe o scenă din România.

Interpretul portughez are şi preocupări pe măsură - am fost extraordinar de plăcut surprins de mărturisirea sa (făcută în limba română) potrivit căreia poartă în suflet şase personalităţi din ţara noastră: Regele Mihai, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Maria Tănase, Emil Cioran - şi a mai adăugat pe cineva, un pictor, dar nu i-am putut distinge numele. Cu adevărat o alegere inspirată, şi o alegere de intelectual (de altfel, portughezul a urmat studii de filosofie în Irlanda)!

A cântat atât în română, cât şi în portugheză, iar la interpretarea piesei ”Rosa da Noite” s-a înfăşurat într-un steag tricolor!

Lăsând la o parte consideraţiile asupra înfăţişării (totuşi, un pic prea extravagantă uneori, care poate lesne şoca) sau prestaţiei scenice, care oricum îl recomandă, Paulo Bragança are o voce caldă, pătrunzătoare, un timbru extrem de plăcut şi se dedică total melodiei. Îl simţi, la fiecare notă, cu fiecare pas, că interpretează, trăieşte muzica, nu face o simplă redare.

Ascultătorul, vrăjit, va uita pentru un timp cărei lumi îi aparţine, ce îl înconjoară, fiindcă interpretul portughez are o lume proprie. Pe care nu o ţine însă doar pentru sine.

Celor care încă nu l-au ascultat, le recomand cu căldură să o facă, achiziţionându-i albumele sau măcar căutând câteva mostre pe Youtube.

Pot să afirm că a fost unul dintre cele mai impresionante recitaluri pe care le-am văzut. Şi îl admir pe Bragança nu pentru că a venit la noi sau fiindcă s-a înveşmântat în steagul românesc (deşi admit că am fost emoţionat), ci pentru că este un artist autentic, nu propulsat către culmile succesului de vreo conjunctură sau de vreun aranjament, este, cum se spune, UN ADEVĂRAT!

”Bellissima” - povestea inocenţei unui copil şi a unei alegeri fatale

Luchino Visconti, cunoscut cinefililor mai cu seamă prin capodoperele ”Ghepardul”, ”Moarte la Veneţia”, ”Rocco şi fraţii săi” sau ”Grup de familie într-un interior”, poate unul dintre ultimii mari aristocraţi ai cinematografiei, şi care avea însuşirea rară de a transforma un subiect comun în ceva de excepţie, ca şi cum s-ar fi folosit de o baghetă magică, este realizatorul şi al altor pelicule de valoare, poate nu la fel de discutate şi mediatizate.

”Bellissima” este un film considerat tipic pentru neorealismul italian, dar nu se rezumă la a prezenta realitatea brută. După o părere personală, Visconti este genial nu neapărat prin modul în care abordează un subiect (atâţia alţii ar fi putut să o facă), ci prin problemele pe care le ridică. Asta dincolo de ştiinţa cinematografică în general.

În debut, Bellissima pare un film banal, la fel ca şi ”Grup de familie într-un interior”. Însă, sub pretextul unor audiţii ale unui important studio cinematografic pentru un rol destinat unei fetiţe, regizorul italian înfăţişează ”fără machiaj” două realităţi dure: pe de o parte studiourile cinematografice, care nu aveau niciun scrupul în a-şi atinge ţinta, ai căror reprezentanţi lăudau toate concurentele şi le asimilau unor ”numere”, pe de alta, Maddalena Cecconi, mama unei fetiţe (interpretată de Anna Magnani), o femeie extrem de simplă şi de nefericită, care vrea să atingă prin fetiţa sa, Maria Cecconi, o culme şi o realizare de care ea nu a fost capabilă.

E drept că o face mai mult inconştient, instinctual, dar asta nu înlătură evidenţa faptului că ambele ”tabere” încearcă să se folosească de talentul şi inocenţa unui copil pentru atingerea unui scop propriu.

Personajele din film sunt aproape caricaturale, iar conflictele care iau naştere nu depăşesc, deseori, nivelul unei certe la piaţă - şi Visconti ne arată asta deliberat, pentru a critica o societate aflată în declin şi lipsită de valori autentice.

Nu întâmplător, micuţa Maria plânge în repetate rânduri – la repetiţie, la şcoala de balet, acasă, apoi în final, când dă proba. Plânge fiindcă este forţată să intre într-o lume căreia simte, instinctiv, că nu-i aparţine. Plânge fiindcă este inocentă, iar adulţii, decadenţi. Plânge fiindcă atingerea unui ideal autentic, curat, nu se învaţă la şcoală, chiar dacă şcoala este necesară pentru metodologie.

Şi în aceste scene găsesc esenţa filmului, care este mai complicat şi mai subtil decât pare.

Este ridicată, fără niciun fel de ocolişuri, şi problema corupţiei, a micilor sau marilor atenţii, de tot felul, care trebuiau acordate pentru a pătrunde cu succes în acea lume, pentru a avea o cât de mică şansă. Altfel... (obicei ce, cu siguranţă, s-a păstrat şi până în ziua de astăzi).

Până la urmă nici nu ştii ce e mai detestabil - acea lume coruptă şi perversă care trăia după propriile reguli sau acea mamă săracă cu duhul şi pe jumătate inconştientă, care ”alegea” pentru fetiţa ei o fericire falsă, poleită cu aur, dar goală pe dinăuntru.

Finalul, în care mama îşi dă seama de eroarea făcută şi refuză oferta cu multe zerouri a producătorilor, care după ce au râs copios de fetiţă se hotărăsc să-i dea rolul, refuză raiul material pentru demnitate, este unul antologic, atât ca interpretare cât şi concepţie, şi face ca pelicula lui Visconti să stea alături de alte creaţii de seamă ale sale.

Viitorul micuţei nu poate fi asigurat decât refuzând pactul cu diavolul – cam aceasta este morala ultimă.

”Fantoma de la Operă” bântuie generaţii întregi

 Sursa foto:
By Egor Kurlyuk - Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=47583114

Iubirea dintre două personaje antagonice şi perspectiva eternităţii

Mă gândeam, în timp ce citeam cartea lui Leroux, că a fi mare scriitor nu înseamnă doar a stăpâni arta scrisului sau a dezvolta analize psihologice; mai poate însemna şi a crea caractere nemuritoare (ştiute de generaţii de tineri, maturi şi bătrâni, aflate pe buzele tuturor timp de decenii), care prin unicitatea lor şi caracterul lor aparte fascinează mii de cititori şi determină cineaştii să le ecranizeze. ”Frumoasa şi Bestia” (de Gabrielle-Suzanne Barbot de Villeneuve), Fraţii Karamazov, ai lui Dostoievski, ”Lolita” lui Nabokov, Dorian Gray al lui Oscar Wilde, Domnişoara Christina a lui Eliade ar putea fi doar câteva exemple. În aceeaşi categorie intră şi personajele din ”Fantoma de la Operă”, de care e aproape imposibil ca cineva să nu fi auzit, la fel cum orice fan al sportului a auzit de Ayrton Senna.

Leroux stăpâneşte indubitabil arta scrisului, iar policier-urile sale ridică genul la rang de artă, dar cele mai impresionante, în această scriere, dincolo de intrigă, sunt înseşi personajele.

Nu am urmărit ecranizările (coloana sonoră a celei din 2004, semnată Andrew Lloyd Webber, e superbă, însă filmul a generat păreri contradictorii), dar am citit de două ori cartea, mai demult în română şi recent în original.

În opinia mea, capodopera lui Gaston Leroux şi unul dintre cele mai bune romane gotice ale tuturor timpurilor, Fantoma de la Operă are marele avantaj că se ridică deasupra condiţiei de roman fantastic şi operă de aventuri, recomandate, poate, celor tineri, prin aceea că ridică o problemă de o mare profunzime: în ce măsură dualitatea bine-rău, condiţie apriorică a existenţei terestre, poate da garanţia unei normalităţi, poate asigura un final fericit? Pentru a crea o operă autentică, cu dramatism, conflict, pasiune şi, dacă vreţi, un strop de nebunie, scriitorul francez dă naştere unui personaj memorabil, care întruchipează şi binele, şi răul deopotrivă: monstrul Erik, un artist decăzut, respins de societate, dotat cu inteligenţă şi cu o voce divină, dar şi cu o înfăţişare diabolică, hidoasă, imposibil de suportat de către o fiinţă omenească obişnuită. Acesta se îndrăgosteşte de inocenta şi preafrumoasa Christine Daaé, cântăreaţă la Operă, care are, în schimb, o înfăţişare angelică, şi de aici un şir de întâmplări ce vor semăna teroare şi durere. Erik, posibilă încarnare a Răului, nu este, însă, pe de-a-ntregul diabolic, fiindcă păstrează mereu ascunsă o doză de bunătate, de dorinţă de a fi un om ca toţi ceilalţi, mărturisind, de altfel, către final: „Tot ceea ce îmi lipseşte pentru a fi bun este să fiu iubit”. Şi aici e cheia întregii poveşti: Erik, deşi conştient de hidoşenia sa, pe care o disimulează sub o mască şi la adăpostul unei voci sublime, cere iubirea Christinei (binele absolut) în schimbul iertării celorlalţi (acceptarea blestemului aruncat asupra sa). Ecuaţie imposibilă, fiindcă, deşi iniţial îl minte, frumoasa cântăreaţă îl compătimeşte totuşi şi plânge alături de el, gest care îl convinge pe neînduplecatul Erik să renunţe la răzbunare, însă odată cu aceasta monstrul se îndreaptă, implacabil, către propriul sfârşit. Deci binele şi răul pot coexista, dar nu se vor putea contopi pentru a da naştere perfecţiunii, cel puţin nu pe coordonatele terestre. Scriere memorabilă, din care îmi permit menţionarea a încă unui citat de excepţie: „Trebuie să te obişnuieşti cu totul în viaţă, chiar şi cu eternitatea...”.

”Invitaţie la eşafod”, ironie tragică având iz kafkian

foto: Youtube

Romanul lui Nabokov, aparţinând celor scrise în limba rusă, debutează prin prezentarea unui cadru întunecat, morbid. Cincinnatus se aseamănă, din mai multe puncte de vedere, cu K., personajul central din ”Procesul” lui Kafka. Este condamnat la moarte, vina nu ne este dezvăluită, iar politeţea gardianului, interesul acestuia pentru ca hrana şi chiar tutunul deţinutului să fie de bună calitate nu reprezintă, în fond, decât o mare absurditate, având în vedere că acesta nu mai avea mult de trăit. Absurditate augmentată voit de Nabokov prin adăugarea faptului că, la întrebarea legitimă a deţinutului ”când” va veni ziua în care va fi executat, i se răspunde că nu este cert nimic, doar că acea zi va veni.

În continuare, eroul cărţii ”pendulează” între momentele cenuşii petrecute în celulă şi amintiri din viaţa pe care o dusese în libertate, unele mai plăcute, altele aproape imposibil de suportat (cum ar fi cele în care era trădat în dragoste de Marfinka, soţia sa şi prima sa iubire).

Aceste pasaje sunt redate de Nabokov cu o sensibilitate aparte, care este prezentă şi în alte scrieri ale sale, dar nu atât de pregnant. Uneori Nabokov ne prezintă un alter ego uşor cinic şi distant (ca în ”Disperare”, de exemplu), aici însă avem de-a face cu un personaj hipersensibil, lovit de soartă din motive care nu sunt dezvăluite cititorului în primele zeci de pagini, sporindu-i astfel curiozitatea de a afla ce anume se petrecuse, de a completa puzzle-ul (completare care nu va avea totuşi loc integral, lăsând loc supoziţiilor).

Mie mi s-a părut, alături de ”Foc palid”, ”Disperare”, ”Darul” şi parţial ”Priveşte-i pe arlechini!”, una dintre cele mai bune scrieri ale celebrului autor rus, cu o valoare superioară mult mai cunoscutului roman ”Lolita”, de exemplu.

Este o epopee a vinovăţiei şi deznădejdii, o poveste a unei traume şi a unui sistem aberant, extrem de bine scrisă şi care nu are cum să te lase indiferent, chiar dacă, să zicem, în mod curent citeşti alt gen de literatură.

Cincinnatus ştie că nu se poate împotrivi sorţii, văzută aici ca un fel de blestem, de plonjare într-un hău în mod fatidic, dar în acelaşi timp nici nu se poate resemna. Înfruntă ilogicul cu curaj, încearcă în permanenţă să găsească o ieşire - măcar morală, dacă altfel nu se poate. Dialoghează la un moment dat cu Emmocika, fata directorului (un fel de personificare a ”nimfetei” care pare a-l obseda pe Nabokov), încercând să-şi afle data morţii, apoi, imaginându-şi că ar putea ţine un jurnal pe care cineva necunoscut să-l citească, rosteşte: ”Cândva, cineva va citi şi se va simţi pe de-a-ntregul ca o primă dimineaţă într-o ţară străină”. Pe urmă: ”Şi zadarnic tot repet că nu există în lume liman pentru mine... Este! Am să-l găsesc eu însumi! O vâlcea înflorită în pustiu”.

Dacă n-aş fi ştiut că acest roman este al lui Nabokov, i l-aş fi atribuit în mod sigur lui Dostoievski. Este, fără îndoială, cea mai profundă şi sfâşietoare scriere a autorului ”Lolitei”, plină de sensuri, de analize psihologice şi de introspecţie. Un fel de luptă permanentă cu absurdul şi o confesiune în faţa morţii.

În permanenţă, este păstrată o urmă de ironie, de umor negru, fiindcă personajul central devine oarecum un ”erou fără voie” într-o lume dominată de dogme şi de reguli absurde. Fie că mai apare câte un personaj (de exemplu cizelatul, dar ridicolul monsieur Pierre), fie că Cincinnatus rămâne singur, eventual vizitat de rude sau de temnicerul său, aventura sa este una kafkiană, sordidă. Sensul ultim al condamnării, dar şi al existenţei sale pare a lipsi cu desăvârşire.

Finalul este apoteotic. Identitatea călăului său îi este dezvăluită lui Cincinnatus, acesta fiind, surprinzător, chiar monsieur Pierre, dar nu şi vina. Toate pregătirile, toate evenimentele premergătoare ”marii” execuţii sunt false, teatrale, caricaturale, în contrast cu jurnalul deţinutului, unul aproape filosofic, în care face la un moment dat descoperirea (esenţială!) că ”totul l-a înşelat” şi că nu în ”chingile strânse” ale acestei vieţi ”trebuia să caute salvarea”.

Eroul lui Nabokov scapă, în cele din urmă (asemeni fluturelui care înşală vigilenţa gardianului), fiindcă de fapt nu aparţine acestei lumi, este mai presus de ea. De decadenţa, nimicnicia, minciuna, ura, ridicolul şi fariseismul ei.

Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri - şi multe probleme în interiorul său

Foto 1: eirikurjonsson.is

Foto 2: intpolicydigest.org

Prin prisma numărului mare de premii şi nominalizări (inclusiv câştigător Globul de Aur pentru cel mai bun film la categoria dramă şi Oscar şi Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru Frances McDormand), ”Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri” se anunţa a fi un film-eveniment.

Şi, de data aceasta, chiar a fost, fiindcă premiile au avut acoperire şi în realitate (spre deosebire de alte cazuri, despre care am scris într-un număr anterior, şi nu-mi voi schimba părerea, indiferent de comentarii).

Filmul este o dramă cu o puternică încărcătură emoţională, unul pe care nu-l vei uita prea uşor, având ingrediente precum crimă, sinucidere, incendieri şi altele asemenea, într-un cadru relativ obişnuit, însă slujind unui subiect inteligent construit, unei intrigi de o factură superioară.

Martin McDonagh alege o formulă originală pentru a-şi pune în scenă filmul (al cărui scenariu îi aparţine, de asemenea), introducând pe alocuri elemente de un comic aparte, care ar putea părea nepotrivite, subiectul fiind căutarea dreptăţii de către o mamă a cărei fiică fusese violată şi ucisă. Însă cine a văzut filmul ştie că regizorul a făcut-o pentru a diminua tensiunea, care putea deveni lesne insuportabilă, şi că gagurile stârnesc realmente amuzamentul spectatorului (în special cel în care poliţistul le sfătuieşte pe fetiţe să nu îşi bage nişte beţe în ochi, fiindcă ”acţiunea ar putea fi total contraproductivă”, folosind astfel un clişeu din meserie).

Pelicula regizorului de origine britanică are şi mai multe mesaje care merg direct la ţintă, unul fiind acela că răzbunarea şi mânia atrag după ele noi nenorociri, ceea ce înseamnă că cineva trebuie să curme ”vendetta” pentru a limita proporţiile dezastrului care poate surveni într-o societate violentă şi cu personaje abrutizate, asta neînsemnând că infracţiunile trebuie tolerate, iar un altul, vizibil de asemenea destul de pregnant, că deseori chiar cei plătiţi să apere legea se pierd în birocraţie, nepăsare şi suficienţă, plus alte tare personale, nici asta neînsemnând că absolut toţi poliţiştii sunt la fel.

”Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri” reuşeşte să fie un film sensibil, chiar dacă eroina (interpretată memorabil de Frances McDormand, care îşi merită cu prisosinţă premiile) pare de neînduplecat şi recurge la rândul ei la violenţă, iar unele dialoguri sunt împănate cu cuvinte triviale. Este sensibil pentru că vorbeşte în primul rând despre viaţă, cu toate plusurile şi minusurile ei, şi nu o cosmetizează inutil, dar încearcă să schimbe ceva în noi toţi, şi în primul rând la nivel de mentalitate.

Demn de remarcat este că filmul lui McDonagh pare a întruni premisele pentru a aduce şi ceva încasări, după 3 săptămâni având, la noi, 15.427 de spectatori şi încasări de peste 300.000 de lei (date preluate de pe Cinemagia). Există şi cifre mai mari, desigur că nu se poate compara cu marile ”hit”-uri, dar cred că până la urmă va fi satisfăcător şi din punct de vedere al box-office-ului.

Sigur, numeroasele premii primite pot fi ”de vină” pentru atragerea spectatorilor în sălile de cinema, dar sunt convins că a funcţionat şi ”telefonul fără fir”, adică cei care l-au văzut au transmis mai departe că filmul e bun.

Ceea ce nu poate decât să ne bucure în cazul unui film care, deşi nu este chiar un film de artă şi mai face şi câteva concesii comercialului, merită din plin văzut şi comentat, constituind o realizare inedită şi surprinzătoare în peisajul cinematografic contemporan.

Westworld, un serial pe care eşti programat să-l vezi şi să-ţi placă!

Foto 1: Gage Skidmore [CC BY-SA 2.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0)], via Wikimedia Commons 

Foto 2: Wikimedia 

Desigur, un serial cu Anthony Hopkins şi Evan Rachel Wood în distribuţie şi cu un subiect inspirat de filmul omonim al celebrului Michael Crichton (autor, între altele, al cunoscutelor romane Germenul Andromeda şi Jurassic Park, având cărţi care s-au vândut în peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, dar mai ales o originalitate aparte), are toate premisele unui spectacol cât se poate de ofertant.

Însă mărturisesc că adevărata revelaţie am avut-o doar pe parcurs, ştiut fiind că multe remake-uri cam ruinează originalul, iar despre tânăra şi talentata actriţă americană nu-mi formasem totuşi o părere foarte clară (urmărind-o în alte producţii, mi-am dat seama că are talent, dar nu ştiam până unde).

Serialul are rating 18+, ceea ce înseamnă că e dur. Şi, într-adevăr, are scene de o violenţă care te poate şoca, plus unele cu conotaţie vădit sexuală sau implicând nuditate. Însă este atât de bine făcut, încât aceste ingrediente care de obicei urmăresc latura spectaculară şi atragerea unui public cât mai numeros nu par atât de deranjante. Ingeniozitatea scenariului te va fascina pur şi simplu, fiindcă ideea (aparţinându-i lui Crichton) de a crea un fel de parc de distracţii cu androizi programaţi să mulţumească vizitatorii, androizi cărora li se şterge memoria după fiecare episod în care sunt abuzaţi şi traumatizaţi, doar pentru a o lua de la capăt, însă cu reacţii atât de fireşti încât nu i-ai deosebi de oamenii adevăraţi, este una de senzaţie, chiar dacă în lumea vastă a SF-ului e posibil să mai fi apărut, sub o formă sau alta. Numai că la un moment dat unii androizi încep să aibă reacţii neprogramate...

Amestec incredibil de fantezie, cinism şi aventură, Westworld te ţine ”în priză” la fiecare episod (are trei nominalizări la Globul de Aur, iar pe Cinemagia are o medie de 8,9, chiar dacă există şi păreri uşor contra) şi îţi dezvăluie o lume cum numai unul dintre maeştrii SF-ului era capabil să conceapă. Dialogurile dintre androizi şi creatorii lor sunt extrem de inteligente, chiar dacă cele din parc sunt mai frivole, mai adaptate genului western.

Alături de Sir Anthony Hopkins, la fel de expresiv şi la o vârstă înaintată, Ed Harris este o surpriză plăcută, intrând foarte bine în rol, dar adevărata ”bombă” mi s-a părut Evan Rachel Wood.

Sigur, frumuseţea sa poate fi unul dintre criterii, dar aici demonstrează că este în primul rând actriţă. De urmărit dialogurile cu cei care o programaseră, când, de exemplu, în aceeaşi scenă îşi plânge părinţii ucişi în parc, dar imediat, la comanda programatorului, devine un robot cu înfăţişare umană, cu o mină rece, total inexpresivă. Să faci o asemenea trecere de la o gamă la alta fără ca spectatorul să-şi dea seama că ”l-ai păcălit” înseamnă să stăpâneşti la perfecţie arta actoriei. În plus, şi în alte scene joacă extrem de convingător.

Westworld nu este, după cum spuneam, un serial uşor de urmărit. Uneori îţi dă fiori. Dar îţi vei dori să-l vezi până la capăt, fiindcă este, după părerea mea, prea bine făcut.

(Se difuzează în prezent pe HBO, iar toate episoadele sunt disponibile pe HBO GO).

Dacă ne place pur şi simplu sau cineva ne-a programat să ne placă, rămâne să aflăm pe parcurs...

Un joc arhaic şi misterios, premisa pentru o călătorie în universul uman

Foto: By Gret Widmann (†1931), Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=208230

În ”Jocul cu mărgele de sticlă”, această capodoperă a literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale profunde, cu vădită tentă filosofică. Scrisă într-un stil scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul (nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde întrebării: pe ce cale omul, această fiinţă duală şi imperfectă, poate găsi cu adevărat calea către desăvârşire şi adevăr? Pe cea obişnuită, urmată de toţi, sau pe cea imaginată de scriitorul german sub forma unei instituţii fictive, Castalia, care atrăgea tinerii de elită pentru a-i desăvârşi spiritual pe tărâmul artistic, şi a-i iniţia în jocul (imaginar pentru noi, real în carte) cu mărgelele de sticlă? (Vezi, în legătură cu aceasta, şi disputele şi rivalitatea dintre Knecht şi Designori, exponenţii celor două căi). În prima parte a cărţii, Hesse insistă asupra faptului că ambele căi se pot dovedi imperfecte, că orice om, oricât de evoluat, poate fi supus tentaţiilor şi greşelii, şi că răspunsul ultim la toate întrebările, ca şi desăvârşirea absolută, ar putea rămâne simple himere pentru muritori. Josef Knecht porneşte cu sufletul deschis şi animat de cele mai profunde idealuri pe acest drum anevoios, dar nu este scutit, nici el, de îndoieli şi de ispite. Pe măsură ce acţiunea înaintează, ai impresia că ceva misterios, conspirativ se ascunde în spatele acestei lumi binecuvântate şi aproape utopice în care îl formase Castalia. Este trimis cu o misiune ascunsă la mănăstirea Mariafels. O misiune ce nu părea complicată, dar prin care trebuia să câştige încrederea unui părinte de acolo, pater Jakobus. De aici ai impresia că se ascunde ceva, că e un joc duplicitar. În cele din urmă, Josef Knecht este ales magister ludi, maestru al jocului cu mărgele de sticlă. În această calitate, el caută perfecţiunea, desăvârşirea, dar îşi dă seama că nu le poate atinge, întâi fiindcă atât colaboratorul său, Tegularius, cât şi el însuşi sunt fiinţe duale, supuse erorii, apoi şi din cauză că Jocul cu mărgele de sticlă şi regulile Castaliei, oricât de sublime, de înălţătoare ar fi fost, erau create tot de om, şi deci imperfecte. Acest ”blestem” al creaţiei care nu-şi poate depăşi Creatorul îl va urmări pe tot parcursul existenţei sale. Minunata conversaţie dintre Knecht şi Designori, la revederea peste ani, capătă o tentă filosofică, denotă aceeaşi căutare a perfecţiunii şi a căii juste, însă, se sugerează, întotdeauna va rămâne şi un loc gol, un semn de întrebare. Şi atunci, care este calea? Sau sunt amândouă? Sau nu este niciuna? În cele din urmă, Knecht se consideră depăşit de rolul pe care şi-l asumase şi cere, printr-o scrisoare adresată Autorităţii, eliberarea sa din funcţia de magister ludi şi repartizarea sa la o şcoală normală. Argumentaţia sa vizează în principal faptul că lumea utopică reprezentată de Castalia era prea ruptă de cea reală, care chiar o întreţinea prin eforturi deosebite, şi că imperiul castalian nu ar putea rezista pe termen lung tuturor transformărilor sociale şi politice care s-ar fi ivit, extrăgându-şi esenţa din principii prea idealiste. Un paragraf foarte sugestiv apare în finalul scrisorii: ”Lucrurile frumoase şi foarte frumoase sunt şi ele trecătoare, din chiar clipa când au devenit istorice şi au căpătat chip concret pe pământ”. (După părerea mea, autorul alege un sfârşit al poveştii, dar nu rezolvă dilema, ci doar ridică un semn de întrebare. Motivează că sublima Castalie nu poate rezista, asemeni oricărei utopii, dar în acelaşi timp reîntoarcerea la ordinea obişnuită are avantajele şi dezavantajele ei, cuprinde atât Binele, cât şi Răul). Dorinţa de a-l lua pe Tito, băieţelul lui Designori (un tânăr cu tendinţe rebele, preocupat de sport şi de natură) drept elev, ca şi sfârşitul său (al magistrului) brusc, survenit în apele reci de munte au o evidentă valoare simbolică: Knecht renunţă la utopia numită Castalia şi, ca atare, trebuie să se reîntoarcă la natură, la primordial, la tot ce este profund omenesc. Lucruri antagonice cu năzuinţele lui de până atunci. Romanul lui Hesse este utopic, dar personal prefer orice utopie în locul societăţii aşa cum este alcătuită în prezent, clădită pe ură, violenţă, intoleranţă, desfrâu şi mercantilism, îngropând valorile autentice şi promovând kitsch-ul şi haosul. Chiar dacă ştiu că utopia, prin definiţie, e o organizare ideală, ce nu poate fi pusă în practică.

„Colosul din Maroussi”, un jurnal de călătorie cvasifilosofic

Foto 1: fansshare.com

Foto 2: greeka.com

Statistic vorbind, toţi trecem, în viaţă, prin aceleaşi etape: ne naştem, creştem şi învăţăm, ne maturizăm, ne găsim un ideal în viaţă, întemeiem o familie, îmbătrânim, murim. Fiecare, desigur, după specificul şi personalitatea sa, dar în linii mari urmează acelaşi traseu.

Când vine însă vorba despre cum se reflectă viaţa în mintea şi în sufletul fiecăruia, despre viziunea proprie asupra lumii şi existenţei, putem avea miliarde de impresii, idei şi formulări, fiindcă fiecare om este un univers.

De aceea jurnalele sau impresiile marilor scriitori au o valoare şi un şarm aparte, lăsând posterităţii ceva din magica interacţiune cu lumea a unor spirite înzestrate, a unor gânditori de excepţie.

Am descoperit cu o mare bucurie, în jurnalul de călătorie „Colosul din Maroussi”, al marelui scriitor american Henry Miller, nu numai impresii unice asupra călătoriei în miticul tărâm al Greciei, dar şi (poate ceva predestinat, având în vedere afinităţile cu filosofia ale ţinutului Eladei) însemnări de o rară valoare asupra condiţiei umane, făcând din această operă doar aparent minoră un jurnal cvasifilosofic.

Iată ce scrie Miller undeva în prima parte a jurnalului: "Grecul antic era un ucigaş: el trăia între limpezimi brutale care chinuiau şi înnebuneau spiritul. Era în război cu toată lumea, inclusiv cu sine însuşi. Din această anarhie arzătoare se trag lucidele, tămăduitoarele speculaţii metafizice care, până în ziua de azi, fascinează o lume întreagă".

Pentru ca mai târziu să adauge: „Niciun om nu poate spune că ştie ce este bucuria până nu a cunoscut pacea. Şi fără bucurie nu există viaţă, chiar dacă ai zece maşini, şase majordomi, un castel, o capelă particulară şi un buncăr”. Şi: „Lumea trebuie să fie condusă de inimă, nu de creier. Peste tot, cuceririle noastre aduc doar moartea. Am întors spatele acelui tărâm unde se află libertatea”.

Permanent, cititorul este invitat să mediteze atât asupra rostului existenţei, cât şi a valorilor universale, puse în contrapondere cu superficialitatea şi mercantilismul. Nici aici, ca şi în „Ochiul cosmologic”, Miller nu se sfieşte să se ridice împotriva spiritului consumist care începuse să domine societatea americană încă de atunci (anii '30-'40), împotriva unor aşa-numite valori, chiar dacă asta înseamnă aproape un război cu toată lumea. Pentru el, contează omul, spiritul, şi nu funcţia sau banul. Însă vorbeşte despre toate acestea într-un mod elevat, lucid, superior, nu la nivel de simplă bârfă sau cancan.

Iată o altă mostră: „Pământul este creaţia noastră şi trebuie să acceptăm roadele acesteia. Atâta vreme cât refuzăm să gândim în termeni ca binele lumii şi bunurile lumii, ordinea mondială, pacea mondială, vom continua să ne ucidem şi să ne trădăm unii pe alţii. Poate continua aşa până în ziua de apoi, dacă dorim”.

Desigur, nu lipsesc filele de aventură, descrierile pitoreşti, portretele pline de inspiraţie, dar şi de umor ale unor personaje precum Katsimbalis, văzut ca un prototip al grecului modern, plin de viaţă, de energie, de spirit ludic, dar şi de tristeţe şi frământări, îmbinarea pasajelor „grele” cu cele mai apropiate de sensul iniţial, de jurnal de călătorie, făcând lectura deopotrivă interesantă şi plăcută.

Miller îşi cucereşte cititorul fără a-şi propune neapărat acest lucru, descrierile sale sunt spontane şi originale. Se dovedeşte a fi un fin observator al tipologiei omeneşti („Grecul este viu până-n vârful degetelor, emană vitalitate, e efervescent, are un spirit ubicuu. Englezul este limfatic, făcut să şadă în fotoliu, lângă şemineu, în taverne dubioase, e făcut pentru rutina didactică”) şi, de asemenea, pasional, fascinat de interzis, descriind în cuvinte superbe atracţia sa faţă de o adolescentă grecoaică, pe care o compară cu cea evocată de Thomas Mann în „Moarte la Veneţia”.

Îndrăznesc să spun că după lectura jurnalului lui Miller îţi vei dori să vezi Grecia fie şi numai pentru a te convinge dacă vei reuşi să simţi aceleaşi lucruri.