Sursa foto:
De la Mariusd51 - Operă proprie, CC
BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=47411095
Aşa cum anticipam după
ce am citit câteva însemnări pe Internet, Kadare, din fericire, se
apropie în această culegere de nuvele de stilul din Podul cu trei
arce, adică metaforic, contorsionat, cu iz de basm pentru oameni
maturi, folosind mijloace de exprimare rafinate, dar pe care m-aş
feri să le cataloghez în vreun fel - aş spune că sunt „marcă
înregistrată”.
În Biserica Sfânta
Sofia, avem de-a face cu o alegorie. Totul, de la cerinţa
reconstruirii unei biserici şi transformarea ei din edificiu creştin
într-o geamie, până la data de naştere a arhitectului ales şi
hermafroditismul său, ne sugerează că o mare creaţie nu se poate
naşte decât prin contopirea contrariilor, prin acel principiu, dacă
vreţi, împrumutat de la chinezi, cel de Yin şi Yang. Scriitura
curge lin, firesc, fără asperităţi inutile, şi singurul lucru pe
care i l-aş reproşa este că nu a dezvoltat aceeaşi idee într-o
nuvelă mai amplă.
Adio trecutului a
devenit pe loc, după ce am terminat-o, una dintre nuvelele mele
favorite „din toate timpurile”, una căreia i-aş acorda nota 10
fără să clipesc. Şi aceasta pentru că, în pofida unui început
care m-a făcut să cred că este o povestire mai lejeră, pe măsură
ce înaintează spre final, ne dăm seama că este una care merge la
esenţe, care, dincolo de o fină analiză psihologică, ridică
problema bine-rău, moral-imoral, atât în ţările creştine, cât
şi în cele musulmane, şi pentru faptul că Kadare înţelege că
problema este universală, şi că pentru aceasta suntem pe Pământ,
pentru a alege şi pentru a ne confrunta cu consecinţele alegerilor
noastre (vezi finalul halucinant, în care dilema în care se află
Beqir Ali este comparată cu actul lui Irod, de a-l căuta pe Hristos
pentru a-l ucide, şi în clipa în care înţelege că actul său
imoral este unul şi acelaşi lucru cu cel relatat în scrierea
biblică, eroul are impresia „că-şi pierde minţile”), autorul
albanez a căpătat respectul meu pe vecie. Două citate care vă vor
convinge, sper, alături de pledoaria mea, să citiţi nuvela: „De
ce l-ai făcut pe om atât de rău, Allah?” şi „Administraţia e
ceva de suprafaţă. Poţi s-o instalezi sau s-o retragi uşor
dintr-o ţară. În vreme ce chestia cealaltă, spiritul, dacă s-a
prins, cu greu mai poate fi smuls”.
Citind Firmanul orb, am parcurs o mică bijuterie distopică, în care
Kadare (dincolo de nevoalata înfierare a abuzurilor unui regim
totalitar, care de altfel se afla la putere în Albania atunci când
a fost scrisă nuvela, adică în 1984) pune accentul în primul rând
pe absurdul generat de orice regim de acest tip, ca şi pe metodele
inumane pe care le foloseşte. Totul este împins la extrem – şi
ştiţi care este culmea? Că, deşi nu agreez în mod particular
literatura ”anti-regim”, sau cum doriţi s-o numiţi, am prins în
câţiva ani din tinereţea mea exact acest absurd. Când se dăduse
decret ca timp de două ore, după-amiaza, să se întrerupă
curentul pentru a se face economie, când mâncarea era raţionalizată
(se dădea pe ”cartelă”), şi multe altele asemănătoare. Aşa
încât ştiu că nuvela lui Kadare nu este o forţare, o ”blufare”,
ci este inspirată din pura realitate. Dusă, cu măiestrie de
scriitor, la o altă cotă.
Furtul
somnului imperial este o schiţă de dimensiuni reduse, plină, în
egală măsură, de umor şi de gravitate, alternând elementul
satiric cu cel de analiză a unor moravuri.
Neamul
Hankonaţilor este o relatare epopeică despre suişurile şi
coborâşurile unei familii care se stabileşte pe nişte pământuri
obţinute în urma unui jurământ strâmb. Naraţiunea captivează
şi este scrisă într-un mod care te cucereşte, plin de iz
oriental. (Pentru inegalabila propoziţie despre ”savanţii
ghiauri” care cunoşteau secretele banului, respectiv: ”Chiar şi
numele îl aveau oribil: economişti”, pe care în limbaj de net aş
însoţi-o cu emoticoane de râs în hohote, îi acord încă un plus
nuvelei...). Finalul recunosc că m-a surprins: tocmai când să zic
că totul a curs într-un singur sens, că Hankonaţii n-au înţeles
nimic din lecţia vieţii, Basri Hankon întocmeşte un testament
prin care lasă toată averea unei fundaţii cu scop umanitar. Acest
sfârşit îmbogăţeşte întreaga scriere şi este, de fapt, cel
potrivit pentru a oferi cititorului o profundă temă de meditaţie
asupra valorilor spirituale în raport cu cele materiale. Iar
procesul prin care testamentul este anulat fiindcă Basri Hankon ar
fi fost nebun demonstrează că avariţia şi nimicnicia pot câştiga
lupta terestră, dar nu au nicio putere asupra sufletului...
Da, per ansamblu Ismail
Kadare mă uimeşte. Nu sunt deloc un bun comentator al literaturii
contemporane, fiindcă nu m-am putut acomoda cu aceasta,
mărginindu-mă în general la clasici.
Până în prezent, şi
îmi asum această afirmaţie, am găsit o afinitate reală doar cu
Irvin D. Yalom, cu Haruki Murakami şi cu Ismail Kadare. E drept, nu
cu absolut tot ce au scris aceştia, ci cu acele opere care mi s-au
părut reprezentative. (Asta dacă nu o includem în discuţie pe
Clarice Lispector, geniala scriitoare braziliană - de origine
ucraineană - decedată în 1977).
Important e că
literatura bună merge mai departe, că soarta ei nu e lăsată la
voia întâmplării.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu