”Povestea slujitoarei”, între realitate şi ficţiune

Sursa foto 1:

By Dominick D - https://www.flickr.com/photos/idominick/13334680314/, CC BY-SA 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=36716083

  

Sursa foto 2:

By MGM Television - https://www.hulu.com/the-handmaids-tale, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=58333825

Desigur, premisa acestui serial (ecranizare după scrierile semnate de Margaret Atwood) nu este una care să încânte. Şi nici măcar care să atragă neapărat. O societate distopică, dictatorială, în care femeile sunt răpite de lângă familiile lor şi tratate ca sclave, bune doar pentru reproducere, iar cei care se opun acestui plan barbar sunt executaţi de preferinţă prin spânzurare (dar mai există şi alte metode...). Aceste ”slujitoare” sunt numite asemănător, îmbrăcate la fel, depersonalizate. Uneori, sunt pedepsite prin torturare. Totul, în numele unor principii aşa-zis superioare, invocând citate biblice. Citate care sunt însă răstălmăcite sau greşit aplicate, pentru a servi intereselor meschine, egoiste, frizând nebunia, ale celor ce deţineau puterea.

Dar faptul că ficţiunea imaginată de Atwood şi de realizatorii serialului are anumite corespondenţe în realitate, alături de acela că este un serial inteligent, bine realizat şi bine interpretat, m-au determinat să urmăresc această producţie cu maximum de interes. Chiar dacă nu are o audienţă similară cu celebrul ”Game of Thrones”, ”Povestea slujitoarei” (în original ”The Handmaid's Tale”) este totuşi un serial cunoscut, care se difuzează în această perioadă şi în România, pe posturile HBO.

Desigur, nu ne gândim că cineva ar putea aplica aşa ceva în realitate, după cum nu ne imaginăm că s-ar putea da vreodată legi care să susţină un astfel de proiect aberant. Dar, pe de o parte, ştim din istorie că a existat sclavie (ce oroare!), iar, pe de alta, că şi în prezent ni se aduce în fiecare zi la cunoştinţă ce s-a hotărât ”spre binele nostru”. Da, dar s-a hotărât de alţii, nu de noi. Regulile principale, politica vizelor, a exporturilor, a regulilor pe Internet (şi atâtea altele), practic traiul nostru cotidian, nu sunt stabilite de noi. Iar aparenta libertate de a ne alege conducătorii este sistematic spulberată de faptul că aceştia acţionează numai şi numai pentru interesul lor (sau al altora pe care îi servesc), de cele mai multe ori în detrimentul cetăţeanului obişnuit.

Şi asta face serialul extrem de actual. Şi Ceauşescu tot asta spunea. Că face ce face ”pentru binele poporului”. Şi dacă îl înfometa sau îi asculta telefoanele, tot pentru binele lui era. La fel şi în prezent. Dacă se doreşte aplicarea a ceva care dezavantajează cetăţeanul de rând, se va găsi până la urmă o modalitate de a o face, explicându-i-se acestuia că este ”pentru binele şi pentru siguranţa lui”.

Mă şochează că, la aproape 30 de ani de la căderea regimului dictatorial al lui Ceauşescu, am ajuns un intelectual blazat, muribund, sfâşiat, care se simte exact ca în ”Povestea slujitoarei”. Mă uit la puţine seriale, dar la cele foarte bune mă uit - şi acesta chiar e foarte bun. O distopie halucinantă, care te face să uiţi de tine, dar să te şi înfiori. E drept, nu sunt femeie şi nici nu sunt abuzat de vreun Comandant în fiecare zi, dar efectul grotesc, de turmă, e acelaşi. De aici şi până la ceea ce a fost tradus ca ”pântece umblător” (nu ştiu exact cum era în original, dar probabil că tot pe acolo) nu mai e decât o foarte mică distanţă.

Depersonalizare - dacă s-ar înţelege cât de mult iubesc unii acest termen!

Iată cum comentam pe site-ul de profil Cinemagia acest serial: 

 

«Halucinant. Traumatizant. Distopic. Iată doar trei cuvinte care vă vor urmări pe parcursul vizionării acestui serial pe care, personal, îl consider de excepţie. Femeile nu mai sunt tratate ca fiinţe umane, ci ca nişte vite, bune ori de împerechere, ori de dus la ”abator”, nu mai au dreptul nici de a avea sentimente, nici de a fi libere. Totul, în numele unei idei de organizare aşa-zis superioară, în care cei care conduc au drept de viaţă şi de moarte asupra celorlalţi, iar aceştia devin simple numere. Deşi şochează - prin mijloacele de exprimare - de multe ori spectatorul, ”Povestea slujitoarei” este un serial realizat într-un mod elevat, putând sta oricând alături de opere ca ”1984” sau ”Fahrenheit 451”, mai ales că este tot o ecranizare, de data aceasta după Margaret Atwood. După cum scriam şi în nişte însemnări personale, cu toate că e vorba de o societate fictivă, totalitară şi teocratică, în care totul e dus până la extrem, ”Povestea slujitoarei” nu mi se pare neapărat un atac la religie, ci mai curând, ca şi amintitul ”1984” sau ca ”Minunata lume nouă” a lui Huxley, o radiografie halucinantă a ceea ce am putea deveni în viitor, dacă nu cumva am şi devenit deja. Este o poveste despre cinism şi aberaţie umană - nu contează pretextul. Acest pretext poate fi rasa perfectă, poate fi atotputernicia divină interpretată de unii sau de alţii după criterii proprii, poate fi o ţară socialistă multilateral dezvoltată, ba poate fi, ca să fiu rău, şi marea familie europeană. Nu acest pretext contează, ci substratul - şi asta face din ”Povestea slujitoarei” o poveste impresionantă şi universală, general-valabilă. Un serial aparte, obligatoriu de văzut».

Muzica, o pasiune adevărată; interviu cu Adrian Ungureanu, interpret (I)

Muzica pop sau muzica rock, cu toate derivatele, fac parte fără îndoială din cultura unei ţări, fiecare cu specificul său, desigur.

Fie că vorbim despre mişcări ample, de răsunet, care au format generaţii (cum ar fi mişcarea hippie din anii '70), fie că ne oprim doar la o scenă pe care are loc recitalul unui artist, muzica modernă a apărut ca o contrapondere firească la sonorităţile clasice.

Desigur, nu putem compara un şlagăr de o vară cu simfoniile lui Beethoven, dar muzica tânără are un rost bine determinat - acela de a transmite, prin alte mijloace de expresie artistică, emoţii, de a face o masă de oameni să vibreze la unison, de a crea un curent modern.

Iar când ne dăm seama că muzica hippie a dat posterităţii nume ca Jefferson Airplane, The Doors sau Led Zeppelin, Bob Marley sau John Lennon, că muzica rock, grunge sau heavy metal este asociată cu formaţii ca Nirvana, Metallica sau cu instrumentişti ca Steve Vai sau Joe Satriani, că, în sfârşit, muzica pop a dat legende ca ABBA sau Michael Jackson, realizăm mai bine importanţa acestui fenomen.

Orice tânăr îşi doreşte să asculte muzica generaţiei sale şi orice interpret modern năzuieşte să semene un pic cu idolii săi, să transmită pe scenă un mesaj autentic.

Astăzi vă propunem un interviu cu un nume mai puţin cunoscut, dar un tânăr talentat, pasionat de ritmurile pop, care doreşte să îşi aducă, după propriile-i puteri, contribuţia la muzica uşoară contemporană, şi care a găsit suficient timp pentru a se dedica acestei activităţi, în paralel cu jobul de jurnalist.

Este vorba de Adrian Ungureanu, un tânăr interpret aflat la începutul carierei muzicale şi a cărui activitate o puteţi găsi aici (https://www.youtube.com/watch?v=9fVVTE7OGYg&list=PLaWravJz8Gb6dDwfmHIEFuVPQ0xtscjBB - YouTube) şi aici ( https://www.facebook.com/AdrianOfficialMusic/?fref=ts - Facebook).

De când ai descoperit pasiunea pentru muzică? Este ceva care datează din copilărie sau este de dată mai recentă?

Aş putea să spun că e o combinaţie din ambele. De cântat, mi-a plăcut să cânt dintotdeauna. Nu sunt genul care a fost de-a cântat la festivaluri sau concursuri de muzică. Când eram copil cântam dacă se ivea oportunitatea, dacă era atmosfera, situaţia de aşa natură să cânt. În şcoala generală am apucat să le cânt de câteva ori colegilor de clasă. M-a auzit şi profesoara de muzică pe care am avut-o în clasa a şasea, care chiar a sfătuit-o pe mama că ar fi bine să merg la liceul de arte din Buzău. Mi-ar fi plăcut, dar circumstanţele au fost de aşa natură încât să nu-mi doresc după ce am terminat clasa a 8-a să merg la o şcoală de muzică.

Dragostea de muzică am redescoperit-o în iarna lui 2008. Eram deja de un an în Bucureşti, eram deja de un an în lumea presei şi ca jurnalist am fost invitat la o petrecere de final de an organizată de o companie. Acolo s-a organizat un soi de concurs de karaoke. Nu ştiu care a fost motivaţia. Probabil doar voiam să cânt şi am participat şi eu la acel concurs. Probabil, după cum anticipează toată lumea, am câştigat acel concurs. Mi-a plăcut extraordinar de mult reacţia celor prezenţi la acel eveniment şi cum toată lumea venea şi mă felicita pentru voce, plus reacţia colegilor de la redacţie când le-am povestit a doua şi mi-a dat curaj. Am avut şi mulţi oameni care credeau mai mult în potenţialul meu la acea vreme şi care m-au încurajat să mă îndrept mai mult către muzică. Şi aşa mi-a rămas. Chiar dacă până acum nu am avut succes sau succesul pe care mi l-aş fi dorit, dragostea pentru muzică nu a mai dispărut şi nu cred că va pieri vreodată (râde), chiar dacă muzica nu mă va iubi la fel de mult.

Ştiu că unul dintre idolii tăi în materie de muzică este ”Regele” Elvis Presley. Ce crezi, este adevărat că piesele sale nu vor pieri niciodată? Sunt tinerii din ziua de azi receptivi la acest gen de muzică?

El a fost unic şi s-a impus, ca fiind Regele, într-o perioadă în care muzica americană s-a aflat într-un adevărat boom creator. S-a impus într-o perioadă în care erau foarte mulţi artişti uriaşi, pe o piaţă americană dominată de titani precum Louis Armstrong, Dean Martin, Frank Sinatra, Nat King Cole, Chuck Berry, Muddie Waters, Johnny Cash, Etta James şi mulţi, mulţi alţii. În plus, a avut şi o poveste de viaţă extraordinară. Lumea îl ştie ca fiind un idol al domnişoarelor, ca un tânăr care se distra în Las Vegas sau prin Hawaii, care a avut succes în tot. Că a avut o viaţă perfectă. Dar venea dintr-o familie foarte săracă şi când s-a apucat de cântat, în afară de câţiva prieteni, mai toată lumea i-a spus că nu e făcut pentru muzică. De la profesoara de muzică din liceu care îi spunea că nu ştie să cânte, până la liderii diverselor trupe în care a încercat să intre. În perioada când îşi câştiga pâinea lucrând ca şofer de camion, încercând să se facă remarcat cântând, cineva i-a spus că ar fi mai bine să-şi vadă de şofat, că nu va avea niciun viitor în muzică! Îţi dai seama că sună stupid să te gândeşti că a fost cineva care i-a spus aşa ceva Regelui, ţinând cont de cariera pe care a avut-o.

Tinerii sunt receptivi. Chiar foarte receptivi. Evident, rock’n’roll-ul nu mai este un gen de muzică la modă şi cum pe canalele media sunt promovate alte genuri de muzică, mai actuale, tânăra generaţie nu se simte la fel de atrasă de gen. Este însă o muzică dansantă, vioaie, veselă şi care te mişcă. Şi să nu uităm că din rock’n’roll-ul anilor ‘50 au derivat o sumedenie de genuri muzicale, inclusiv heavy metal, punk, grunge şi aşa mai departe, aşa că nu are cum să nu-ţi placă, măcar puţin.

Cât despre piesele cântate de el, nu ştiu dacă nu vor pieri niciodată, dar nu vor dispărea  în curând. Aşa cum spuneam, a fost un fenomen! Nu a fost numit Regele degeaba. Sunt extrem de mulţi artişti cunoscuţi care îl au ca idol pe Elvis. Elvis este definiţia megastarului internaţional. Cu siguranţă a fost primul rockstar al planetei. Americanii spun că a fost definiţia idolului american (The true definition of the American Idol) şi că toţi cei care au urmat după el nu au făcut altceva decât să-l copieze. Gândeşte-te că încă are zeci de milioane de fani în întreaga lume, chiar şi la 40 de ani de la dispariţia sa (a decedat pe 16 august 1977).

E şi greu să te gândeşti că muzica modernă va mai rezista la fel ca şi muzica clasică. Creaţiile din era contemporană sunt mai expuse riscului de a fi uitate pentru că apar tot timpul melodii noi. Acum, sunt foarte mulţi cântăreţi, foarte mulţi compozitori, iar producţia muzicală este mult mai accelerată şi mult mai intensă. Este foarte greu să facem comparaţie între modul în care se producea muzică pe vremea lui Mozart sau Bach şi cum se produce muzică acum. Până când apărea o nouă creaţie treceau ceva ani, iar ”piesele” erau la modă mai mulţi ani. Acum, o piesă bună poate fi făcută uitată, poate fi umbrită şi poate fi detronată din topuri de o altă piesă chiar într-o singură săptămână.

Te-ai gândit vreodată la ce simte un spectator când interpretul său preferat este pe scenă? Poate ceva de genul ”a uita de tot şi de toate”, ”a ieşi puţin în afara timpului”? (Când am fost, mai demult, la unele concerte în special rock, dar este valabil pentru toate genurile, eu asta am simţit).

Sincer, nu cred că m-am gândit la acest lucru. Personal consider că la un concert nu prea ai timp să te gândeşti la altceva. Vrei să fii atent la ce face artistul preferat, vrei să trăieşti alături de el momentul. Cred că toţi mergem la concerte pentru a fi alături de artistul pe care-l îndrăgim. Să-l vedem ”pe viu”. Altfel, am putea sta liniştiţi acasă.

Pot vorbi din punctul de vedere al fanului român al cărui idol străin vine o singură dată în viaţă la noi în ţară şi vrea să profite de ocazie. Pentru mulţi, concertele unor artişti mari sunt evenimente unice în viaţă. Cu siguranţă, mulţi mergem cu gândul: ”hai să mergem acum că cine ştie când sau dacă mai vine pe la noi!”. Şi cu siguranţă, pentru că vrei să bucuri de un asemenea eveniment, nu te mai gândeşti la celelalte. Te bucuri de moment. Probabil că uiţi de toate. Eu la concertele la care am fost nu îmi aduc aminte să mă fi gândit la altceva, când idolii mei cântau.

Muzica, o pasiune adevărată; interviu cu Adrian Ungureanu, interpret (II)

Ştiinţa se pare că a demonstrat că plăcerea pe care o simţim atunci când ascultăm muzică este determinată de eliberarea de endorfine în organism. Nu mă îndoiesc că este aşa, dar ce crezi, nu cumva este un act care depinde şi de calitatea muzicii, de prestaţia interpretului? Fiindcă, altfel, am putea numi orice zgomot drept o muzică mai primitivă...

Ca să pot să explic mai bine ce vreau să spun, hai să luăm două pahare de vin şi un degustător de vinuri. Într-un pahar se află un vin de casă, iar în celălalt un vin nobil. Un degustător de vinuri va găsi mai multe calităţi într-un vin nobil. La fel şi la muzică. Evident că prestaţia contează. Altfel, nu ar mai exista superstaruri, nu ar exista diferenţiere între artişti şi cântăreţii de duzină. Excludem aici starurile fabricate. Mă refer strict la cei care s-au impus pe piaţă prin talent, prin charismă.

Calitatea muzicii de asemenea contează. De la armonii până la versuri, totul contează. Experimentele ştiinţifice de care vorbeşti cu siguranţă au fost făcute pe muzică bună, cu ajutorul unor melodii preferate de subiecţi. Şi, evident, nu orice zgomot poate fi considerat muzică. Dar să ştii că muzica poate fi considerată ca fiind o serie de ”zgomote” aştezate într-o ordine şi într-un aranjament care devine plăcut auzului.

Te afli la început de drum. Care sunt proiectele tale de viitor, unde speri să ajungi cu acest proiect îndrăzneţ? Vrei să ”te lupţi” cu concurenţa, sau, poate, mai degrabă, să atragi publicul printr-o notă personală?

Sunt foarte la început de drum. Principalul obiectiv pe termen scurt este să-mi confirm potenţialul. Îmi doresc să atrag oameni cărora să le placă stilul şi muzica pe care o cânt. Pentru un cântăreţ care face muzică din pasiune şi nu din motivaţie materială, reacţiile oamenilor contează foarte mult. Contează orice laudă, orice încurajare. Contează orice Like la un clip postat pe YouTube sau pe Facebook. Contează orice gest de apreciere. Chiar şi cel mai mic gest de apreciere poate cântări enorm la motivaţia unui cântăreţ care cântă ca să se facă plăcut. Nu mă consider un artist, pentru că  nu am dovedit acest lucru încă şi pentru că termenul de ”artist” are o conotaţie foarte puternică în mintea mea, dar îmi place să cred că trăiesc şi simt ca un artist, în sensul în care mă alimentez din reacţiile oamenilor. Dacă văd că lumea apreciază ce fac, simt că nu fac degeaba ce fac, mă simt mai motivat, sunt mai încrezător. Dacă ar fi invers, m-aş simţi extrem de demotivat şi nu aş mai încerca, nu aş mai fi la fel de motivat.

Nu cred că ar trebui să fie văzută industria muzicală ca o competiţie. Nici nu ar trebui. Nu cred că un om căruia îi place muzica bună, dacă ar apărea cineva nou care ar cânta muzică bună nu l-ar putea plăcea sau nu i-ar asculta muzica. Există loc pentru toată lumea. Din păcate există şi alţi factori care condiţionează nivelul de expunere pe piaţa muzicală şi, din nou din păcate, de foarte multe ori talentul nu primează. Nu mă consider neapărat un talent nedreptăţit. Ştiu oameni mult mai talentaţi ca mine şi decât artişti consacraţi la ora actuală, care nu se pot impune, deşi au talent cu carul. Ţine şi de norocul fiecăruia şi de conjunctură.

Nu aş putea răspunde cum aş putea sau dori să mă impun, pentru că dacă aş fi ştiut aş fi fost probabil în prima scenă a muzicii româneşti. Fiind foarte la început de drum, aş putea spune că mă descopăr şi eu pe mine ca interpret de muzică uşoară. Nici eu nu-mi cunosc potenţialul.

Punctual, în perioada următoare, împreună cu un foarte bun prieten, Ştefan Hâncu, am demarat acest proiect, numit ”Şlagărbuster”, un duo inedit şi atipic, pentru că în mod normal interesele noastre muzicale sunt complet divergente. Vom veni cu o serie de prelucrări ale unor mari hituri, într-o manieră - considerăm noi - originală. Îmbinând muzica bună, cu un stil şi o manieră de interpretare inedite şi toate împachetate într-un ambalaj cu iz umoristic. Cel puţin la noi în România nu am auzit pe nimeni să facă ce pregătim noi, deci sperăm să aducem acel element de noutate, care să surprindă plăcut şi să atragă audienţă care vrea ceva nou pe piaţa românească.

Cât despre unde vreau să ajung? Cât mai departe posibil. Visez foarte departe. În acelaşi timp sunt convins că nu va fi uşor. Sunt conştient că există şi riscul să eşuez complet! Dar acum, mai mult ca niciodată, sunt dispus să risc pentru a-mi îndeplini visul de a cânta pentru cât mai multă lume. Ce să mă mai ascund după cuvinte mari. Visez la o viaţă de rockstar. Acum nu ştiu cât de posibil este acest lucru. Dar nu mă poate împiedica nimeni să visez.

Ce mesaj ai dori să le transmiţi ascultătorilor din România? Ce formaţii sau interpreţi le-ai recomanda, cu precădere?

Să asculte muzică. Să asculte muzica lor preferată. Acele melodii care le dau cel mai mare nivel de satisfacţie, pentru că acesta este scopul muzicii. Să le aducă oamenilor bucurie, să le aline momentele de tristeţe, să le augmenteze momentele de fericire. Punem muzică la petreceri, dar şi când suntem trişti, pentru a ne vindeca - şi muzica are puterea de a vindeca, nu doar sufleteşte, ci şi trupeşte.

Singura recomandare este să nu lase pe nimeni să le spună ce muzică ar trebui să asculte. Am şi eu genuri de muzică pe care nu le-aş încuraja, ba unele chiar din contră. Înţeleg, însă, că nu poţi condiţiona pe nimeni ce să îi placă şi ce nu. Nu te poţi aştepta ca tuturor să le placă un anumit gen de muzică sau doar un anumit artist! De exemplu, Elvis este idolul meu, dar nu îmi plac absolut toate piesele lui.

I-aş încuraja pe români să experimenteze, să asculte cât mai multe genuri de muzică şi cât mai mulţi interpreţi. Dându-mă iar exemplu, cu excepţia a 4-5 genuri muzicale, mai populare sau mai de nişă, am foarte multe melodii care-mi plac foarte mult din foarte multe genuri de muzică. Nu mă limitez doar la un gen sau doar la un număr restrâns de artişti.

Eu aş încuraja pe oricine, cât de des poate să asculte ceva nou sau de care nu a auzit. Sunt de părere că ascultând cât mai mulţi cântăreţi, cât mai multe voci, cât mai multe genuri şi cât mai multe piese, poţi să-şi dezvolţi simţul muzical şi este şi mai uşor să identifici muzica, melodiile şi artiştii care te încântă cel mai mult.

Mulţumim mult pentru participarea la interviu - cu siguranţă iubitorii muzicii în general, nu doar susţinătorii tăi, vor găsi ceva interesant în aceste, să le spunem, ”mărturisiri”, dar şi reflecţii asupra fenomenului muzical. Îţi urăm mult succes în direcţia aleasă!