Pascal Bruckner, ”hoţul de frumuseţe” stilistică

Foto: elefant.ro

Poate că sunt unii care, neluând în seamă operele sale eseistice sau apartenenţa la grupul ”Noii filosofi”, îl vor cataloga pe Pascal Bruckner ca pe un scriitor ”la modă”, care se vinde, astfel de caracterizări implicând deseori o asociere cu frivolitatea, superficialitatea, lipsa de har scriitoricesc.

Citindu-l însă cu atenţie, ne dăm seama că, deşi fără îndoială chiar este un scriitor la modă şi, indubitabil, nu scrie în stilul lui Proust sau al lui Dostoievski, Bruckner este un scriitor autentic.

În primul rând, cunoaşte natura umană ca nimeni altul: descrie gândurile ascunse, trăirile, sentimentele unor personaje cu atâta acuitate şi raportându-se la tipologii atât de diferite, încât te uluieşte. (De exemplu, în ”Hoţii de frumuseţe” trece de la gândurile unei stagiare în psihiatrie la confesiunile unui scriitor cu uşurinţă şi naturaleţe).

Tot timpul ai impresia că firea umană nu are secrete pentru autor, nici în gândurile comune, nici în cele măreţe.

Apoi, Pascal Bruckner are un rafinament al scrisului pe care nici contestatarii săi nu cred că-l pot nega: despre orice scrie, chiar şi despre sex şi promiscuitate, o face într-un mod superior, o scenă trecută prin condeiul său are alte calităţi, alt farmec decât dacă ar fi fost redată de un scriitor oarecare.

(Nu mă refer însă aici la scrierile sale cu subiect politic, ci doar la romanul de faţă).

Şi, nu în ultimul rând, cel puţin după părerea mea, ştie să îşi captiveze şi fascineze cititorul, te face curios în cel mai bun sens al cuvântului: vei dori întotdeauna să ştii ce se va întâmpla mai departe.

Contestat de unii, adulat de alţii, Bruckner are o tuşă personală care nu te poate lăsa indiferent.

Desigur, istorisirea sa din ”Hoţii de frumuseţe” nu este chiar veridică, dar autorul însuşi pare a recunoaşte asta prin unele pasaje pline de umor, e ca şi cum ar scrie făcându-i cu ochiul cititorului, deşi păstrează şi o notă gravă.

De fapt, nici nu îşi propune să o facă veridică, ci să spună ceea ce are de spus (un lucru mult mai important).

Am putea spune că istorisirea eroului este un fel de poveste a Sheherezadei în variantă masculină, acesta încearcă să-şi ”şantajeze” interlocutoarea cu trezirea interesului faţă de poveste.

În text am găsit o butadă foarte reuşită, preluată şi pe net: ”Minciuna este politeţea pe care o datorăm altora ca să nu-i plictisim”.

Chiar dacă scenele erotice induc un soi de senzaţie că autorul caută perversitatea, că eroul său priveşte femeia ca pe un obiect sexual, e posibil ca Bruckner să fie doar pe jumătate părtaş la acest joc, fiindcă îşi numeşte eroul ”snob sexual” şi adaugă, puţin mai departe: ”Vai de amanţii care nu au la îndemână decât sexul spre a se cunoaşte!”.

Şi încă un citat, extrem de profund: ”Miracolul iubirii este că adună universul în jurul unei fiinţe care te încântă, oroarea iubirii este că adună universul în jurul unei fiinţe care te înlănţuie”.

Popasul de la cabană al lui Benjamin şi al consoartei sale reprezintă încă un prilej pentru Bruckner de a introduce personaje noi şi de a schiţa un cadru plin de subînţelesuri, în care totul (inclusiv ospitalitatea gazdelor) pare a fi ”prea frumos ca să fie adevărat”. În continuare, descriind fuga celor doi de la cabană şi reîntoarcerea, Bruckner cochetează chiar cu genul thriller. Însă nu unul violent, ci mai degrabă unul care-ţi taie răsuflarea printr-o sarabandă de emoţii.

Pornind de la ipoteza îndrăzneaţă că ”frumuseţea e o infamie, un atentat contra oamenilor cumsecade”, enigmaticul Steiner, alături de consoarta sa şi de servitor, îşi asumă libertatea de a răpi şi a ţine închisă o femeie ”doar pentru a ispăşi crima de a fi frumoasă”.
Dar este mai mult decât atât: este o parabolă privind valorile sociale şi faptul că ”nu poţi fi deopotrivă stăpânul şi sclavul aceluiaşi lucru”.

Relatarea are elemente care te îngrozesc, gazda are o minte perversă şi bolnavă, totodată asta face povestea fascinantă.

Pe măsură ce înaintează, thriller-ul devine tot mai evident, micile glume dispar pentru a lăsa locul terorii.

Şi curiozitatea cititorului sporeşte: într-adevăr, răsfoieşti paginile febril, întrebându-te: cum se va termina?

Brusc, relatarea este întreruptă şi Bruckner descrie lumea în tuşe de un realism crud, prin ochii tinerei psihiatre (şi se dovedeşte încă o dată un bun cunoscător al naturii umane).

Odată reluat firul naraţiunii, ai impresia că, deşi povestea e serioasă, scriitorul francez nu se poate abţine de la a-i adăuga elemente de umor negru: ”victimele” dezaxatului Steiner sunt personaje ”de operetă”, ridicole, frivole, un produs tipic al societăţii în care trăiesc. Iar ”valetul” Raymond este mai curând un personaj comic, deşi are momentele sale de dominare.

Totuşi, pe măsură ce povestea se apropie de final, tonul grav revine. Scriitura lui Bruckner este insidioasă, alambicată, fascinantă. Te întrebi ce minte a putut scorni o poveste atât de atipică.

Finalul este uluitor. Te va lăsa perplex, cu siguranţă, şi te vei întreba dacă nu cumva, în această poveste modernă cu iz de morbiditate excesivă, Steiner a jucat rolul diavolului. Şi încă prea bine, iar Benjamin consimte la parafarea unui pact evident similar cu cel faustian.

În ansamblu, un roman fascinant, original şi bine scris, care merită cu prisosinţă Premiul Renaudot (prestigioasă distincţie literară franţuzească, fondată în 1926).

Opera de artă imortalizează trăiri şi schimbă destine

foto:

CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=143027

Pentru a crea o operă de artă de valoare îţi trebuie, în egală măsură, talent şi muncă asiduă. Talent fiindcă nimeni nu poate crea dacă nu are un dar înnăscut (la fel cum nu orice şofer poate deveni pilot de Formula 1) şi muncă asiduă fiindcă dacă te laşi, cum se spune, pe tânjală, dacă nu valorifici concret talentul cu care ai fost înzestrat, îl vei risipi cu siguranţă.

Deşi drumul e lung şi greu, au existat mulţi temerari care au reuşit în domeniul artei, unii dintre ei creând adevărate capodopere.

Mi se pare extraordinar efectul pe care îl are o creaţie artistică - la fel cum, să zicem, o clădire dărâmată de un cutremur nu mai poate fi refăcută, dacă mergem în sens contrar, o operă de artă are darul de a fiinţa în eternitate.

Aceasta imortalizează, practic, o serie de trăiri sau viziuni ale artistului, care pot avea loc într-un interval foarte scurt. Un tablou este ca o fotografie, numai că nu redă exact peisajul, chipul sau ansamblul, ci trece totul prin filtrul imaginaţiei şi creativităţii artistului plastic. Însă, esenţializând, şi o carte, şi o piesă muzicală, şi un film au aceeaşi însuşire unică, de a ”imprima” pentru eternitate viziunea celui care le-a creat.

Încă şi mai spectaculos mi se pare faptul că o operă de artă schimbă destine (uneori, sute, mii de destine!). Şi voi explica de ce.

Dostoievski, de exemplu, este cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori ai omenirii. Operele sale au fost tipărite şi retipărite în enorm de multe exemplare, au fost traduse în majoritatea limbilor de largă circulaţie. Astfel încât opera dostoievskiană a schimbat ceva în sufletele şi în mintea tuturor celor care au parcurs-o, le-a îmbogăţit cultura, le-a stimulat imaginaţia, a contribuit la educarea a mii de tineri. În acelaşi timp, a dat de lucru editorilor, tipografilor, traducătorilor, tehnoredactorilor şi corectorilor fiecărei ediţii tipărite în zeci de ţări, în zeci de limbi.

Nu este aproape incredibil cum o singură operă, creată o singură dată (uneori pe o întindere mai mare de timp, alteori într-un răstimp mai condensat) are asemenea însuşiri ce se aseamănă, metaforic vorbind, cu un perpetuum mobile?

Ideea însemnărilor din această tabletă mi-a venit însă vizionând o înregistrare cu ”Simfonia fantastică”, de Hector Berlioz. Văzând cum instrumentiştii interpretează, nu numai cu talent, dar şi cu pasiune această capodoperă a muzicii simfonice, m-am gândit că dacă n-ar fi existat acea pasiune unică şi devastatoare între compozitorul francez şi actriţa irlandeză Harriet Smithson (se spune că şi opiul ar fi jucat un rol), bineînţeles condimentată cu geniul celebrului muzician, toţi acei interpreţi, din sală, nu ar fi avut ce să redea. Adică ar fi putut reda alte opere, dar se poate specula, în mod asemănător, că dacă nu ar fi existat niciun compozitor de muzică simfonică, întregul cortegiu de instrumentişti şi dirijori, însumând sute de destine individuale, nu şi-ar mai fi justificat existenţa.

În egală măsură, în sufletele miilor de ascultători, începând din 1830, data primei interpretări, la Conservatorul din Paris, şi până în prezent, ar fi rămas un imens loc gol.

O clipă de magie, un moment de inspiraţie - şi s-a creat aproape o lume în miniatură.

Astfel încât, privind retrospectiv, ne dăm seama de rolul imens pe care îl joacă artistul şi opera sa în evoluţia ulterioară a umanităţii, atât în plan colectiv, cât şi individual.