Lordul Byron, singur şi după moarte

Sursa foto 1:

By Unknown, coloured by uploader - www.noelcollection.org, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=373347

Sursa foto 2:

By helix84 - Self-photographed, CC BY 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1395056

 

Nu cred că am încercat vreodată un sentiment de stupoare mai puternic decât când, recent, am constatat că nu este posibil de găsit în librăriile fizice sau online o ediţie (completă sau parţială) a operei lui George Gordon Byron în limba română. La început am crezut că nu am ştiut eu să caut, dar când a venit confirmarea şi din partea unui bun prieten virtual, cu care am corespondat pe net, m-am lămurit că acesta este purul adevăr.

Şi vorbim de Byron, nu de vreun obscur poetaş englez al secolelor trecute (care, poate, ar merita chiar şi el mai multă atenţie).

Se găsesc bani pentru a tipări, pe lângă anumite opere absolut necesare publicului român (deşi, mă rog, e greu de spus cine poate stabili care sunt necesare şi care nu), şi literatură de o calitate absolut îndoielnică, asta în cazul în care se poate numi literatură. Nu dau titluri sau nume, pentru a nu se interpreta (în mod eronat) că doresc să lansez un atac la persoană. Nu, doresc doar să fac o constatare - importantă, de altfel. Se găsesc bani şi se depune interes pentru a se tipări literatură fantasy sau aparţinând altor genuri înrudite. De asemenea, pentru a vedea lumina tiparului cărţi cu substrat evident politic, cu titluri gen ”Pericolul musulman” sau ”Imperiul lui Putin” (în fine, am improvizat, cărţile poate nu se numeau exact aşa, dar pe-aproape).

Însă pentru a retipări în limba română opera unui mare scriitor, a unui clasic care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, nu!

(Dacă există totuşi ceva, rătăcit pe undeva, scuzele mele. Dar la vedere şi în marile librării nu se găseşte nimic!)

Îmi voi lua libertatea de a cita câteva versuri ale lui Byron, despre a cărui poezie voi mai face câteva consideraţii.

”Sunt tânăr, dar mă voi simţi

Mereu străin în lumea asta.

De ce nu ştim când vom muri,

Ca să se termine năpasta?

Odată am avut un vis

De fericire, dar cu-o rază,

Tu, Adevăr, mi l-ai ucis

Trezindu-mă la vechea groază!”.

(...)

”Aş vrea de oameni să m-ascund

- Nu că-i urăsc, dar mintea-mi sumbră

Îmi cere să mă dau la fund

În vreun ungher cu-adâncă umbră”.

(”De-aş fi din nou copil”, traducere de Petre Solomon)

Părerea mea este că Lordul Byron a fost un geniu neînţeles (la fel ca şi Eminescu, la noi), un însingurat între semeni, fapt care răzbate din mai multe poeme ale sale. De asemenea, a fost un răzvrătit, un om care se aşeza contra curentului, lucru reflectat cel mai bine în satira îndreptată împotriva poeţilor englezi şi a criticilor scoţieni.

Şi avea un stil eclectic, fiindcă găseşti la el şi romantism pur, şi poem cu tentă filosofică sau istorică, şi (după cum am amintit deja) satiră.

Lumea era, pentru el, o scenă pe care se desfăşoară tragedii sau drame, iar implacabila trecere a timpului - un duşman de temut. Iubirile sunt triste şi uneori inspiraţia vine contemplând o lespede de mormânt.

Nu am întâlnit demult strofe atât de poetice - unele având un conţinut profund, tulburător.

Iată ce scria într-un alt poem, ”Unui stejar din Newstead”:

”S-apuci anii vârstei mature-aş dori

Deşi eu voi zace-n a Morţii cavernă,

Pe frunzele tale, atunci, ar luci,

Neatinsă de Timp, o lumină eternă”

(traducere de Petre Solomon)

Da, îmi menţin părerea că Lordul Byron a fost un însingurat. Cel puţin acolo unde conta mai mult - adică în străfundurile sufletului său, în adâncul, poate, de nepătruns al minţii sale.

Ar depinde de noi să nu-l lăsăm singur şi după moarte.

„Disperare” - sau Nabokov, faţă în faţă cu dublura sa

Sursa foto: 

 

By Walter Mori (Mondadori Publishers) - http://www.gettyimages.co.uk/detail/news-photo/portrait-of-russian-born-american-writer-vladimir-nabokov-news-photo/141554708, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=41415270

În mod evident, personajul central din romanul „Disperare”, de Vladimir Nabokov, este un alter ego al scriitorului. Nu doar fiindcă naraţiunea este scrisă la persoana întâi, dar eroul este un intelectual, un tip stilat, preocupat de modul în care s-ar putea adapta lumii în care trăieşte, fiind conştient de superioritatea sa.

Ideea apariţiei unei „dubluri” şi tot scenariul brodat de aici - imaginarea crimei perfecte, oscilaţiile între complex de superioritate şi ridicarea unor probleme morale, amintind oarecum de Raskolnikov al lui Dostoievski, problemele ridicate de anturaj, eroarea din final care va duce la deconspirarea sa ş.a.m.d constituie o intrigă interesantă, atrăgătoare, dar nu întrunesc condiţiile creării unei capodopere.

Ceea ce face, în opinia mea, textul sclipitor este ideea subînţeleasă potrivit căreia Felix, dublura-victimă, un individ simplu şi lipsit de o educaţie consistentă, un biet vagabond poate fi identificat, de asemenea, cu o altă personalitate a scriitorului. Acesta îi seamănă fizic perfect, în rest diferenţele fiind uriaşe. Şi, la o analiză mai atentă, scrierea lui Nabokov sugerează că eliminarea acestui individ, dincolo de actul suprimării luat ad litteram, dincolo de tenta de „policier”, ar putea consta, metaforic vorbind, în anihilarea unei personalităţi inferioare, necizelate.

Omul poate progresa doar dacă elimină materia în favoarea spiritului, dacă lasă la o parte grobianismul şi involuţia pentru a se desăvârşi spiritual. La fel, şi eroul cărţii îşi poate asuma pe deplin identitatea doar dacă îl elimină pe celălalt, pe vagabondul aflat pe o treaptă inferioară a evoluţiei, pe nefericitul Felix - cel puţin astfel am interpretat eu intriga cărţii.

Nu pot spune cu certitudine cât de bun este acest roman al lui Nabokov raportat la scara vastă a literaturii universale, dar prin prisma acestei idei pe care am relevat-o mai sus, adăugată la nota absolut originală a „scenariului” imaginat de autor, cred că este o realizare demnă de admiraţie şi o scriere ce nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui pasionat de literatură.

PS. În continuarea observaţiilor mele (recunosc, uneori contradictorii) despre opera scriitorului rus pot spune, după ce am terminat de citit romanul ”Glorie”, că am avut surpriza de a descoperi un Nabokov altfel decât îl ştiam: mult mai sensibil, mai romantic, mai înclinat către melancolie. Şi, cu certitudine, mi-a plăcut, chiar dacă este o scriere complet diferită de ”Disperare”.

Găsit carte nedesfăcută; pierdut interesul faţă de lectură

Sursa foto 1:

Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=668054

Sursa foto 2: 

The novel is by Jack London. According to web sources, the cover art seems to be by Paul Bransom (1885-1979) or possibly Charles Bull (1874-1932) - Huntington.org, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=12129543

...Astfel s-ar putea intitula, în câteva cuvinte, un comentariu privind starea interesului faţă de carte, mai ales în comparaţie cu atracţia pe care o exercită muzica şi filmul, în special asupra tinerei generaţii. Ne digitalizăm tot mai mult şi accesăm tot mai rar volumele din biblioteca părinţilor sau bunicilor noştri.

Nu spun că nu mai există deloc pasionaţi de lectură. Dar cartea pierde tot mai mult teren în favoarea mp3-urilor sau a DVD-urilor, iar faptul că vom găsi mulţi entuziaşti amatori de romane fantasy sau horror nu îl consider un câştig real pentru cultivarea interesului faţă de literatură.

Trebuie început cu a lua ce este mai bun din literatura clasică şi continuat cu valorile din literatura modernă - dar nu tot ce este aşternut pe hârtie sau într-un document se poate numi literatură.

Iar căutând clasici în librăriile obişnuite, ca şi în cele online, ai parte numai de surprize. De exemplu, este imposibil de găsit o ediţie recentă din Byron. Poate numai la anticariat să mai fie ceva. Căutând Goethe, dai doar peste „Faust” şi, eventual, ţi se spune că „Afinităţile elective” au fost, dar s-au terminat... Am căutat „Pe patul de moarte”, de William Faulkner, şi mi-a fost imposibil să găsesc. În librăriile online, de fapt şi în cele fizice, poţi găsi anumite cărţi de autori clasici ca fiind ultimele sau penultimele din stoc. Uneori m-am trezit că pe un site de unde îmi iau cărţi se făcuseră reduceri incredibil de mari.

Ce înseamnă, pe scurt, toate acestea? Că, pur şi simplu, cartea se vinde tot mai greu. Nu e vorba numai de preţ, dar chiar de interesul faţă de unele realizări care par „nespectaculoase” sau poate chiar „lipsite de valoare” publicului contemporan.

Când văd că se citeşte în metrou, mă întristez. Nu mi se pare un loc potrivit pentru lectură, pentru a mai „pierde” vreo 20 de minute, că mai multe nu prea ai cum, cu o carte, asta ca să nu mai spun că de obicei lumea se joacă sau stă pe Facebook pe telefonul mobil. Când văd că nu se mai caută anumite cărţi, la fel.

Când îmi amintesc că au fost emisiuni dedicate cărţii care au dispărut, la fel ca şi TV Cultural, aproape că îmi vine să plâng.

Dar când văd lume (şi bătrâni, dar şi foarte mulţi tineri) citind în parc, stând pe o bancă, încep să capăt o brumă de speranţă. Asta înseamnă că ceva totuşi duce actul cititului înainte, că, dacă nu există emulaţie, măcar există interes. Iar cei tineri trebuie încurajaţi să continue, fiindcă ei vor duce povestea mai departe.