By
Gret Widmann (†1931), Public Domain,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=208230
Pentru mine, Hermann
Hesse este un magician. Scrierile sale au iz de băutură veche şi
parfumată şi, chiar dacă sunt scrise într-un registru clasic, nu
vor fi niciodată perimate, fiindcă invită cititorul (trecut,
prezent şi viitor) la permanente exerciţii de imaginaţie, la o
căutare (şi redescoperire) a sinelui, dar şi la o meditaţie
aproape transcendentală asupra universurilor posibile şi
conexiunilor ce pot apărea între acestea.
Nu ştiu ce m-a
fascinat mai mult - parcurgerea capodoperei „Jocul cu mărgele de
sticlă”, lecturarea uluitorului roman „Lupul de stepă” sau
citirea nuvelelor sale, în care am găsit acelaşi autor sensibil
(poate uneori excesiv de sensibil, dar tocmai de aceea viziunile sale
capătă o mare valoare artistică), lucid, dar torturat de îndoieli
şi de dorinţe (uneori) neîmplinite.
Când Hesse aşternea
pe hârtie o frază, deja crea o lume în miniatură. O lume în care
îşi invita cititorii să pătrundă, să o exploreze şi (eventual)
să se simtă bine. Şi chiar dacă uneori te poţi simţi uşor
inconfortabil într-un univers imaginar în care este loc şi de
suferinţă, şi de durere, cu siguranţă vei fi fascinat de
originalitatea şi profunzimea creaţiei hessiene.
Iată cum am comentat
(destul de amplu, îmi cer scuze pentru lungimea, poate uşor
inadecvată, a textului) „Jocul cu mărgele de sticlă”, imediat
după încheierea lecturii:
"În această capodoperă a
literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale
profunde, cu vădită tentă filosofică. Scrisă într-un stil
scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera
depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de
puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune
fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul
(nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde
întrebării: pe ce cale omul, această fiinţă duală şi
imperfectă, poate găsi cu adevărat calea către desăvârşire şi
adevăr? Pe cea obişnuită, urmată de toţi, sau pe cea imaginată
de scriitorul german sub forma unei instituţii fictive, Castalia,
care atrăgea tinerii de elită pentru a-i desăvârşi spiritual pe
tărâmul artistic, şi a-i iniţia în jocul (imaginar pentru noi,
real în carte) cu mărgelele de sticlă? (Vezi, în legătură cu
aceasta, şi disputele şi rivalitatea dintre Knecht şi Designori,
exponenţii celor două căi). În prima parte a cărţii, Hesse
insistă asupra faptului că ambele căi se pot dovedi imperfecte, că
orice om, oricât de evoluat, poate fi supus tentaţiilor şi
greşelii, şi că răspunsul ultim la toate întrebările, ca şi
desăvârşirea absolută, ar putea rămâne simple himere pentru
muritori. Josef Knecht porneşte cu sufletul deschis şi animat de
cele mai profunde idealuri pe acest drum anevoios, dar nu este
scutit, nici el, de îndoieli şi de ispite. Pe măsură ce acţiunea
înaintează, ai impresia că ceva misterios, conspirativ se ascunde
în spatele acestei lumi binecuvântate şi aproape utopice în care
îl formase Castalia. Este trimis cu o misiune ascunsă la mănăstirea
Mariafels. O misiune ce nu părea complicată, dar prin care trebuia
să câştige încrederea unui părinte de acolo, Pater Jakobus. De
aici ai impresia că se ascunde ceva, că e un joc duplicitar. În
cele din urmă, Josef Knecht este ales magister ludi, maestru al
jocului cu mărgele de sticlă. În această calitate, el caută
perfecţiunea, desăvârşirea, dar îşi dă seama că nu le poate
atinge, întâi fiindcă atât colaboratorul său, Tegularius, cât
şi el însuşi sunt fiinţe duale, supuse erorii, apoi şi din cauză
că Jocul cu mărgele de sticlă şi regulile Castaliei, oricât de
sublime, de înălţătoare ar fi fost, erau create tot de om, şi
deci imperfecte. Acest ”blestem” al creaţiei care nu-şi poate
depăşi Creatorul îl va urmări pe tot parcursul existenţei sale.
Minunata conversaţie dintre Knecht şi Designori, la revederea peste
ani, capătă o tentă filosofică, denotă aceeaşi căutare a
perfecţiunii şi a căii juste, însă, se sugerează, întotdeauna
va rămâne şi un loc gol, un semn de întrebare. Şi atunci, care
este calea? Sau sunt amândouă? Sau nu este niciuna? În cele din
urmă, Knecht se consideră depăşit de rolul pe care şi-l asumase
şi cere, printr-o scrisoare adresată Autorităţii, eliberarea sa
din funcţia de magister ludi şi repartizarea sa la o şcoală
normală. Argumentaţia sa vizează în principal faptul că lumea
utopică reprezentată de Castalia era prea ruptă de cea reală,
care chiar o întreţinea prin eforturi deosebite, şi că imperiul
castalian nu ar putea rezista pe termen lung tuturor transformărilor
sociale şi politice care s-ar fi ivit, extrăgându-şi esenţa din
principii prea idealiste. Un paragraf foarte sugestiv apare în
finalul scrisorii: ”Lucrurile frumoase şi foarte frumoase sunt şi
ele trecătoare, din chiar clipa când au devenit istorice şi au
căpătat chip concret pe pământ”. (După părerea mea, autorul
alege un sfârşit al poveştii, dar nu rezolvă dilema, ci doar
ridică un semn de întrebare. Motivează că sublima Castalie nu
poate rezista, asemeni oricărei utopii, dar în acelaşi timp
reîntoarcerea la ordinea obişnuită are avantajele şi
dezavantajele ei, cuprinde atât Binele, cât şi Răul). Dorinţa de
a-l lua pe Tito, băieţelul lui Designori (un tânăr cu tendinţe
rebele, preocupat de sport şi de natură) drept elev, ca şi
sfârşitul său (al magistrului) brusc, survenit în apele reci de
munte au o evidentă valoare simbolică: Knecht renunţă la utopia
numită Castalia şi, ca atare, trebuie să se reîntoarcă la
natură, la primordial, la tot ce este profund omenesc. Lucruri
antagonice cu năzuinţele lui de până atunci. Romanul lui Hesse
este superb, dar personal (notaţi însă că mă aflu în anul 2017,
şi nu atunci când şi-a conceput scriitorul german opera) prefer
orice utopie în locul societăţii aşa cum este alcătuită în
prezent, clădită pe ură, violenţă, intoleranţă, desfrâu şi
mercantilism, îngropând valorile autentice şi promovând kitsch-ul
şi haosul. Chiar dacă ştiu că utopia, prin definiţie, e o
organizare ideală, ce nu poate fi pusă în practică".
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu