De ce îl prefer pe Nabokov unora dintre autorii contemporani

Sursa foto:

By Giuseppe Pino (Mondadori Publishers) - http://www.gettyimages.co.uk/detail/news-photo/russian-born-american-writer-vladimir-nabokov-showing-some-news-photo/141569097, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=41414399

Vladimir Nabokov nu este autorul meu preferat nici din literatura universală (unde „conduc” Hermann Hesse, Virginia Woolf, Julio Cortazar şi alţii), nici din literatura rusă (fiind „depăşit” - doar în topul preferinţelor personale, desigur - de Fiodor Dostoievski şi Mihail Bulgakov).

Cu toate acestea, îl prefer clar unora dintre autorii contemporani, şi voi explica şi de ce.

(Pare ambiguu că l-am ales drept exemplu, deşi am afirmat că sunt alţi scriitori pe care îi apreciez mai mult. Postarea de faţă a luat naştere pur şi simplu fiindcă am constatat că am ajuns la a patra carte de Nabokov - în ordine, Lolita, Ada sau Ardoarea, Disperare şi Foc palid -, în timp ce din literatura contemporană nu reuşesc să mă acomodez mai cu nimic).

Am fost uluit să constat că unul dintre romanele care au făcut vâlvă în anii trecuţi, „Ţara lui Dumnezeu”, de Ross Raisin, mi s-a părut atât de prost încât, de fapt, nici nu am reuşit să îl duc la bun sfârşit. Am mai răsfoit şi alte romane contemporane, mai puţin cunoscute, ce-i drept, şi mi s-au părut lipsite de substanţă şi pline de trivialităţi. Văzând că nu mă acomodez cu nimic, am încercat să citesc „Cain” de Saramago (e drept că am impresia că am făcut cea mai proastă alegere, sunt alte scrieri ale lui care probabil sunt mai bune) şi „Cartea neagră”, de Orhan Pamuk, şi atât cât am citit nu mi-a plăcut deloc.

Fireşte că, dacă aş beneficia şi de recomandările unui librar priceput, aş găsi până la urmă ceva demn de atenţie şi în contemporaneitate, dar cert e că m-am reîntors rapid la clasici - în speţă la Nabokov.

Vladimir Nabokov a fost un scriitor mare, fără îndoială. Nu se află chiar în topul preferinţelor mele fiindcă, dincolo de un soi de aroganţă care pare că se desprinde din multe paragrafe ale sale, uneori diluează textul sau recurge la divagaţii uşor superflue. Dar, în afară de aceste observaţii pe care mi-am permis, poate cu prea multă îndrăzneală, să le fac, ştie să scrie. Se vede că s-a născut pentru a scrie, când îl citeşti ai impresia că deguşti un vin vechi şi bun. Personajele sunt bine conturate, textul se parcurge cu plăcere, iar „Disperare” şi „Foc palid” mi se par două lucrări de excepţie, motiv pentru care voi încerca, după un popas prin Kafka şi Joyce, să parcurg şi alte cărţi ale sale, în special „Darul”, despre care am citit lucruri interesante şi care simt că mă atrage încă de pe acum (fiindcă are destule, cu ruşine spun că am citit doar patru).
Update. Am încheiat lectura romanului ”Darul” şi pot spune că e o carte extraordinară. Găseşti în ea, pe lângă specificul lui Nabokov, şi profunzime dostoievskiană, şi umor fin bulgakovian, şi asta într-o manieră aparte, fără a-i copia pe autorii pe care i-am plasat înaintea sa. De fapt, o parte dintre observaţiile pe care mi-am permis să le fac pe marginea cărţilor lui Nabokov se datorează faptului că am început lecturile cu ”Lolita” şi ”Ada sau Ardoarea”, pe care nu le consider cele mai bune cărţi ale sale. Dacă aş fi început cu ”Foc palid”, ”Disperare” şi ”Darul”, aproape sigur că nu aş fi fost deloc critic.

Cât despre noile „senzaţii” ale literaturii contemporane, cât despre thrillere, fantasy şi literatură erotică, sau altele produse „pe bandă rulantă” pentru a îmbogăţi editurile şi librăriile... deocamdată nu! (Precizare: totuşi aş putea numi două autoare contemporane, pe care încă nu le-am aprofundat suficient, Kate Morton şi Helene Gremillon, care mi se par talentate, cu destul har).