Dumnezeul planetei Pământ

 

De Ruxandra C.

În baza unor calcule extrem de laborioase, unul dintre cei mai mari matematicieni ai lumii – Alexander Friedman – a concluzionat: o superconştiinţă a conceput, proiectat şi realizat Universul, pe parcursul a două etape succesive.

Este vorba despre Cosmosul-cadru, respectiv supersfera, şi despre ”partea” însufleţită reprezentată prin regnurile vegetal şi animal.

Ansamblul are aceeaşi amprentă genetică, configurată în ”n” dimensiuni şi e organizat ierarhic, piramidal. Demiurgul, personalităţile angelice, semifluide, plus formele de existenţă vii.

Piatra din vârful unghiului, Creatorul, cuprinde toate cele ”n” dimensiuni şi deţine controlul ”angrenajului”, până în detaliu.

El este Atotţiitorul.

*

O mare problemă cosmică a apărut atunci când curiozitatea l-a împins pe om să treacă de limita cunoaşterii specifică speciei, când, se spune, Adam a muşcat din fructul oprit.

Nerespectarea consensului a viciat mediul şi, implicit, ar fi destabilizat mersul de ceasornic al întregului – o minimă deviere, de o zecimală, ar fi declanşat prăbuşirea construcţiei. Din acest considerent, demiurgul a fost obligat să securizeze imediat zona ”critică”, scoţând temporar din ecuaţie factorul destabilizator. Atunci, Adam şi Eva au fost decăzuţi din statutul lor primordial şi au fost transferaţi pe Terra, spre reabilitare.

Ce presupune noul lor statut?

a) Ecartul vibraţie înaltă-vibraţie joasă a fost mărit, iar, odată cu aceasta, slăbind rezonanţa, acuitatea percepţiei mesajului transmis de la Cer locuitorilor Terrei a fost distorsionată.

b) Individul a fost înzestrat cu liberul-arbitru. Prin urmare, a devenit decident pe cont propriu, lăsat să aleagă între bine şi rău.

Din confruntările vieţii va putea să-şi mărească nivelul spiritual ori, dimpotrivă, să-l coboare - ”jocul” prin care va reuşi să dobândească mântuirea.

c) Oamenii, având permanent senzaţia de siguranţă ce le-o dă autonomia, cad pradă tentaţiei de a accede rapid existenţial, socio-profesional în conformitate cu nişte criterii discutabile, stabilite de ”trendul” social.

*

Datorită noilor ”reguli ale jocului”, lumea a transformat propriul concept existenţial în ”dogmă” şi, la voia întâmplării, s-a simţit uitată, chiar abandonată de Cel de Sus în momentul în care n-a mai reuşit să redereseze vaporul intrat în tangaj.

În realitate, divinitatea n-a rupt legătura cu noi – persoane fizice, comunităţi, naţiuni, continente. Demiurgul monitorizează, călăuzeşte, sugerează soluţii prin interpuşii Cerului şi intervine doar în caz de forţă majoră.

Religiile creştine confirmă raportul funcţional om-Dumnezeu şi Dumnezeu-om, însă nu explică bine câteva aspecte esenţiale. Spre exemplu, nu detaliază ”regimul” iertării păcatelor, în sensul că ştergerea lor are loc numai când făptuitorul a înţeles unde şi de ce a greşit şi a decis să nu mai repete eroarea. Numai atunci când binele ajunge să fie făcut din convingere.

Prin urmare, rugăciunile formale nu sunt luate în considerare. Smerenia nu e măsurată în funcţie de numărul mătăniilor făcute ori de târâtul pe genunchi, ea este probată prin comportament. Milostenia nu se manifestă ”ocazional”, împărţind pachete de Sărbători.

*

Dumnezeu din Ceruri a transmis repere de conduită prin intermediul proorocilor, întemeietorilor de mari religii monoteiste, ne-a ghidat existenţa.

Însă nu totul a fost receptat fidel, retransmis corect: spre exemplu, Moise a promovat legea talionului, deşi acest principiu nu este acceptat de către divinitate.

Pentru a evita inconvenientele difuzării trunchiate sau chiar eronate, Dumnezeu a hotărât să întrupeze o parte din Sinele Său şi să se coboare în mijlocul omenirii, pe Terra, în calitate de Fiu.

Nu a separat o parte din întreg, ci a operat un transfer temporar de flux al mătcii divine către un corp material. Lucrul acesta trebuie foarte bine aprofundat deoarece, altcumva, nu vom înţelege de ce Iisus, după împlinirea misiunii mesianice, s-a ridicat, în integralitate, la ceruri, unde s-a contopit, legic, cu superconştiinţa Creatorului. Altfel nu ne vom reprezenta Trinitatea corect, ca Dumnezeu în trei ipostasuri, ci vom spune că asistăm la o asociere între trei Dumnezei...

Postura de Tată şi Fiu a fost consfinţită odată cu naşterea lui Mesia la Betleem şi s-a păstrat, ca atare, din raţiuni precise: ţelul să rămână nealterat. Intact! Prin urmare, n-a avut loc o disjungere, ci o anumită distribuţie în urma unui efect acut, convenită ca prioritate în arealul marelui obiectiv.

Aşa cum am spus ceva mai înainte, filtrarea involuntară a mesajului ceresc de către minţile omeneşti a trunchiat sensul. Tocmai pentru a elimina neajunsul, s-a apelat la varianta Dumnezeu purtător de om – Om purtător de Dumnezeu, cel întrupat urmând să propovăduiască un Nou Testament, pe înţelesul tuturor.

În acelaşi context, a fost clarificată dubla semnificaţie a mântuirii, din care să deducem ce a revenit Cerului şi ce le revine pământenilor de rând în chestiunea reconstituirii Edenului.

Iisus ne-a mântuit de povara păcatului originar, nouă ne revine sarcina mântuirii personale, pe cont propriu.

Păstrând nealterată unitatea Conştiinţei Supreme, prin filiaţiune cu Tatăl, Hristos rămâne înlăuntrul calităţii de Atotţiitor, făcător al tuturor, văzutelor şi nevăzutelor. S-a pogorât din Ceruri ca Duh, s-a întrupat, şi-a împlinit misiunea şi s-a înălţat la Ceruri, trup şi suflet.

E momentul să observăm că ipostasurile Tată, Duh Sfânt nu au ”adăugiri”. Iisus, ca ipostas, e diferit deoarece, în mod subtil, şi-a păstrat ”amprenta-trup”, confirmând preocuparea pentru om şi ce e omenesc şi când s-a aşezat la dreapta Tatălui. Permanent, El veghează, remarcă, reţine, călăuzeşte şi conservă totul până la Judecata de Apoi.

Să reţinem: Iisus-Dumnezeul nu asistă. Nu contemplă. Într-un fel aparte convieţuieşte cu noi, suferă resimţind nimicnicia noastră, dezinteresul. Ajută în caz de necesitate stringentă.

Hristos ne-a scos din noaptea morţii veşnice jertfindu-se pe cruce şi aşteaptă, cu nespusă răbdare, să traducem în viaţă ce a propovăduit.

Iar în prezent, lumea, tot mai alterată, aşteaptă din partea Sa – ce? Să urce cu noi în spate Golgota lumii – omenire incapabilă să ajungă, pe drum marcat, în vârful dealului şi să respire aer curat?

Dacă am fi corecţi, în loc să ne tot tânguim, ar trebui să ne întrebăm, sincer: de fapt, cine pe cine a părăsit?

Oare nu noi l-am abandonat pe Hristos, devreme ce ne preocupă doar interesul meschin, goana după bani şi înşelăciunea la tot pasul, furtişagul ca sport naţional – şi aşa mai departe?

Poate că ni l-am dori pe Iisus înhămat la o brişcă, să ne plimbe prin Paradis...

Să revenim la realitate...

Atotţiitorul – făcătorul tuturor văzutelor şi nevăzutelor – are în grijă Creaţia, în totalitate.

Se pare că singura ”creaţie” care i-a făcut probleme este seminţia umană, iar pe năbădăioasa planetă Pământ, zeii de carton încă sunt puşi ”pe fapte mari”.

Iisus este Dumnezeul Terrei.

Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, dar particularizat – ca factor educativ-reformator, pe modelul noului Adam, pe care, la Înviere, l-a probat.

Sita Lui ne va cerne, logic şi legic, la Judecata de Apoi.

*

Ca Trinitate, Dumnezeu nu se manifestă decât în raport cu planeta Pământ. În relaţie cu infinitatea cosmică, ipostasurile Tată, Fiu, Sfânt Duh se disipează, deoarece nu mai au rol activ, funcţional.

În integralitate, Creatorul a condus, conduce şi va conduce concomitent megasfera galactică, cât şi ”componentele” ansamblului, graţie atributului omniprezenţă. Atotţiitorul nu are conduită rigidă, se află într-o continuă mişcare, asemeni spargerii şi regrupării continue a unei bule de mercur.

Creatorul îşi dirijează fluxurile superconştiente punctual, în conformitate cu datele generale, dar şi cu ”obiective” specifice ale momentului/perioadei.

Niciodată, se pare, nu ne-am gândir dacă Trinitatea se va menţine şi după Judecata de Apoi. Nu este exclus ca aceasta să înceteze „de facto”, dar, categoric, să se conserve ca moment de referinţă în istoria universală a Creaţiei.

Până atunci...

Cale foarte lungă... Adevăruri... Viaţă. Însuşi Iisus Hristosul nostru să ne lumineze precum Steaua Polară călăuzeşte navigatorii.

 

Foto: Pixabay

Pe cont propriu, descifrând Ţara Sfântă

De Ruxandra C.

În pelerinaje, cu precădere cele din Ţara Sfântă, preoţii însoţitori obişnuiesc să citească pasaje din Evanghelii sau Psalmi, cu referire la obiectivul la care s-a ajuns. Deşi intenţia e de a dezvolta informaţiile cuprinse în text, ghizii repetă aceleaşi şi aceleaşi propoziţii, nereuşind, astfel, să evidenţieze semnificaţiile, profunzimea mesajului conţinut. Pe cale de consecinţă, ascultătorii continuă călătoria fără a descifra sensul adânc al parcursului, deci fără a obţine un câştig duhovnicesc.

Discutând acest aspect cu mai mulţi ”creştini parcticanţi”, la un moment dat cineva m-a interpelat brusc: Tu cum ai proceda? Ce ai face?

Menţinându-mi părerea că lecturarea nu duce la decriptarea adâncului evanghelic, voi încerca, în continuare, să ofer o variantă de răspuns, pentru cele mai însemnate popasuri.

➢ Atotputernicul ar fi putut stabili oriunde, inclusiv în palatul lui Irod, naşterea lui Iisus, dar a ales Staulul din Betleem, loc impropriu, sărăcăcios. Oare de ce?

În faţa bisericii din Betleem, chestiunea de fond este eludată – sistematic, de sensul opţiunii divine se face abstracţie – atât ghizii prelaţi, cât şi pelerinii acceptând nararea evenimentului ca pe un ”dat” obligatoriu şi concludent.

Naşterea Mântuitorului, ca metaforă, indică un demers demonstrativ!

Din clipa venirii Sale pe lume, Iisus a atestat că pământeanul nu are ”rang social”, deoarece omul se defineşte numai prin ceea ce dovedeşte, prin sine însuşi, că reprezintă. Indiferent unde te naşti, în casă cu chirpici ori palat. Indiferent din ce familie provii, statutul ţi-e conferit de calitatea propriului spirit.

Modelul cristic era menit să preîntâmpine – în viitor – orice stigmat ereditar, să inhibe erorile fariseismului care avea să-l copleşească pe Beethoven, genialul compozitor de muzică simfonică, condamnat la suferinţă, neîngăduindu-i-se căsătoria cu femeia iubită ce, la rându-i, îl iubea. Familia, societatea au exclus mariajul, deoarece mama lui Ludwig era spălătoreasă! Cum să fie acceptată o... mezalianţă?

Naşterea din Betleem se cuvine cu atât mai mult înţeleasă azi, în plin secol XXI, când sfânta căsătorie a devenit un târg. Se ”cunună” copii, se cuplează cu acte puştoaica şi milionarul, patronul bogat cu fotomodelul în căutare de glorie ş.a.m.d. Totul în virtutea ”fericirii” clădite pe ban.

➢ Un remember al copilăriei, adolescenţei şi debutului ca predicator, episodul Nazaret include profilul Iisus – existenţă-etalon. Atitudinea demnă de urmat. Hristos a ştiut întotdeauna cine este de fapt, dar n-a frapat cu nimic, nu şi-a etalat public sorgintea...

A lăsat totdeauna să se înţeleagă faptul că viaţa are un rost, iar lucrurile trebuie făcute doar când a sosit timpul lor.

Să ne reamintim că la 12 ani, pierdut în mulţime de Maria şi de Iosif, aceştia îl găsesc la Templu, uimind arhiereii cu vaste cunoştinţe religioase, utilizate drept argument. N-a oferit interlocutorilor nici cel mai mic indiciu cu privire la originea Sa celestă, dar părinţilor lumeşti le-a replicat: ”mă găseam în Casa tatălui meu”.

Cum se face că asemenea subtilităţi nu ajung, detaliate, la mintea avidă a pelerinului enoriaş? De ce prelaţii nu le desluşesc?

➢ În pofida multiplelor tentative de a-l elucida, raportul om-divinitate continuă să rămână o nebuloasă. Inclusiv în prestaţia autorităţilor bisericeşti, atributul ”putere” are girul unei autorităţi supreme, inoculând, astfel, frica de pedeapsă în defavoarea acţiunii conştiente.

În memorabila secvenţă a Evangheliilor, în care Marta revendică participarea Mariei la prepararea mesei, Mântuitorul clarifică fondul relaţiei autentice om-creator, concluzionând că divinitatea nu vrea să ne limităm la a-I aduce slavă, ci să I se împlinească voia – de a fi urmat, nu admirat.

Împlinirea dezideratului presupune o mutaţie, schimbarea opticii, pe primul loc fiind clasat atributul moral al Atotţitorului. Doar în virtutea acestei ordini mireanul nu-i va mai cere Domnului, încontinuu, câte ceva, de tipul solicitărilor către primărie, ci se va strădui să facă binele din convingere.

Pentru mulţi, dimensiunea morală a divinităţii are calitatea dezideratului teoretic şi e lăsată să ”plutească” în abstracţiuni. Deşi Iisus prelungeşte, dincolo de exprimarea laconică, subtextul – cuvântul Domnului trebuie ”păzit”, prin urmare inoculat în fiecare faptă. Rareori cineva transformă premisa în comandament perpetuu, personal.

Continuăm să persistăm în păcat, practicând un soi de talibanism religios, unde adevărata dogmă se confundă cu meteahna de a o apăra primitiv, iar litera scripturii cu stereotipuri verbale.

Ne vom ”obosi” vreodată să medităm în logica cerului?

➢ Logica înlănţuirii unor obiective într-un itinerar are şi altă raţiune, pe lângă rememorarea evenimentelor ce s-au petrecut acolo, într-o succesiune bine gândită. Suntem invitaţi să scrutăm cu ochii minţii intenţiile Nazarineanului. Să desluşim episoadele Capernaum, Foişorul Cina cea de Taină, Biserica Sfinţii Apostoli din Capernaum, Grădina Ghetsimani...

Mesia şi-a ales ucenicii în funcţie de scopul misiunii Sale – adecvând tot timpul mijloacele – şi i-a adus lângă Sine selecţionaţi în baza unor criterii riguroase. Fraţii pescari, medicul Luca, Iuda Iscarioteanul ş.a.m.d.

Toţi erau oameni obişnuiţi, cu slăbiciuni, incertitudini, ezitări, defecte, însă cu potenţial evolutiv doar în două direcţii: ascendent, pozitiv – sau neredresabil.

Fiecare selecţionat avea să treacă o probă de foc pentru ca, ulterior, meiul separat de neghină să permită ridicarea la suprafaţă a laturii biruitoare.

Prin urmare, Iisus a ştiut dintru început că Petru va oscila în situaţii de pericol extrem, dar va triumfa latura iubirii necondiţionate a aproapelui. Iar pe Iuda l-a aciuit fiind sigur că va trăda, din lăcomie.

Hristos a intuit remuşcarea bipolară, sălăşluită în fiecare făptură. Numai că unii au tăria să se ridice din buimăceală, alimentând instinctul înalt, iar alţii n-au puterea să-şi recunoască public eroarea, n-au voinţa abandonării facilului şi sfârşesc adâncind păcatul chiar până la suicid.

Câte predici, câte dezbateri, câte aluzii fine cu încărcătură duhovnicească s-au dedicat şi acestor aspecte cardinale?

➢ Cina cea de Taină are, în viziunea lui Mesia, valoare de testament.

El nu cinează cu 12 ucenici, ci, pilduitor, ia masa împreună cu întreaga umanitate, căreia îi încredinţează averea celor 33 de ani trăiţi aici şi o conferă spre ”administrare” tuturor generaţiilor, până la Judecata de Apoi.

Altfel zis, transferă prinosul Dumnezeului întrupat Noului Adam ce urma să se işte, fragmentându-şi trupul în anafură şi oferindu-l ca hrană spirituală pământeanului.

Acolo, atunci, putem considera că ni s-a transmis obligaţia mântuirii pe cont propriu.

➢ Ghetsimani cred că se poate cataloga ca bifurcare. Fiindcă Ghetsimani e începutul aglutinării iraţionalului sub ”amprenta Satanei” şi multiplicarea efectului de turmă.

Dincolo de abjecţia vinderii pe 30 de arginţi, stupefiantă apare ”sucirea” mulţimii care aclama Intrarea Domnului în Ierusalim în hoarda ce urla: ”Răstigniţi-l!”.

Cine a inversat reperele?

Cum a fost posibil ca impostura să juguleze discernământul, până la nivel celular, iar conştiinţa să se restrângă la dimensiunea bobului de muştar?

Unde sunt învăţămintele vremurilor?

La nici o aruncătură de băţ, pelerinii ajung la Paraclisul cununii de spini - privesc, ascultă, fotografiază. Sunt gălăgioşi. Nimeni nu condamnă nimic, toţi fac schimb de impresii superficiale, remarci de tot soiul, însă ce este esenţial nicio persoană nu corelează: Cununa de spini a devenit pecetea Testamentului Ghetsimani.

Şi tu, creştine, cu adevărul sub ochii tăi, nu pricepi mesajul parafat?

➢ Săptămâna patimilor cuprinde două secvenţe-cheie în ce priveşte atitudinea celor desemnaţi în postură de judecător.

Iisus se află faţă în faţă cu arhiereii, ce nu reuşesc să stabilească măcar un punct tangenţial. Paradoxal, iudeii, conform dogmei, aşteptau venirea unui Mesia dezrobitor – predicau în detaliu ce avea să se petreacă atunci sub comandamentul divinului coborât din ceruri. Dar nu l-au recunoscut pe acel Mesia în persoana ”impostorului” trimis spre judecată în clădirea lor, şi numit împăratul lor, cu toate că faptele, prestaţia respectivului coincideau cu preceptele pe care le predicau de dimineaţă până seara.

L-au batjocorit, torturat şi condamnat.

Mult mai interesant devine, sub lupa rechizitoriului, ultimul dialog între guvernatorul roman al Iudeii şi Iisus.

După biciuire şi proverbiala plimbare între Ana şi Caiafa, conform evangheliilor, Pilat atacă problema abrupt şi întreabă scurt: ”Tu eşti împăratul iudeilor?”. Nu s-a aşteptat la o replică de talia ”Tu ai spus-o”, însă nu se descumpăneşte şi continuă ceva mai prudent: ”Al cui împărat eşti?”. La rându-i, Mesia declară răspicat: ”Împărăţia mea nu e din lumea aceasta”. Edificat, Pilat rosteşte simplu: ”De unde vii?”.

A fost singurul care a realizat cu cine are de-a face!

Legendara expresie ”s-a spălat pe mâini” are temei dacă ne oprim la o primă fază a sustragerii de la decizie.

Finalul întrevederii atestă că Pilat din Pont îl exonerase de vina adusă şi, intuind că Iisus reprezintă Cerul, a hotărât in extremis să îl salveze. N-a crezut că mulţimea, adunată, nu o să-l trimită la moarte pe Baraba, că va salva bruta, cerând răstiginirea nevinovatului.

A raţionat logic şi a pierdut!

Cu siguranţă, capitolul respectiv trebuie adâncit, îndrăznesc să spun chiar revizuit.

Ce s-a întâmplat în urmă cu două milenii se repetă într-un fel şi astăzi – ascultaţi două ore o transmisie televizată în care s-au dezlănţuit sărmanii aleşi locali şi veţi constata cu ce elan se batjocoreşte virtutea. Cum este crucificată virtutea.

Dogma, sfârtecată într-un mixer social, a devenit recital duminical, cântarea-cântărilor interpretată de un cor fără dirijor.

➢ Schimbarea la faţă pe Muntele Tabor şi Învierea n-ar trebui tratate în ordine cronologică, ci asociate sub cupola aceleiaşi semnificaţii.

Pe Tabor, Iisus – alb ca neaua, luminos precum fulgerul – se extrăsese din postura Nazarineanului. Iradia necreata lumină a divinităţii, deoarece în acel moment era însuşi Dumnezeu. În asta rezidă şi explicaţia faptului că Petru, Iacob, Ioan au adormit, în două rânduri: nu există om care să rămână viu dacă vede faţa Domnului.

Pentru ce, însă, toată demonstraţia asta?

Categoric, atunci, Dumnezeul Hristos şi-a întâlnit părintele ceresc, şi-au întrepătruns fluxurile devenind o singură entitate, iar rolul martorilor a fost de a percepe subtil că învăţătorul lor avea o cu totul altă sorginte, nu reprezenta un simplu prooroc.

Schimbarea la faţă constituie probatoriul pentru corecta înţelegere şi asimilare a Noului Testament.

Învierea are altă conotaţie, după cum a remarcat Patriarhul Daniel în predica susţinută cu prilejul Sărbătorii Pascale. Iisus înviat este acelaşi, recunoscut după timbrul vocii, gestică, înfăţişare, confirmat de semnele răstignirii, vizibile pe trup, dar, fără a fi nălucă, pătrunde în incinta în care îl aşteptau ucenicii prin uşa zăvorâtă.

Voit, Iisus nu s-a manifestat ca om purtător de Dumnezeu şi Dumnezeu purtător de om, ci în calitate de Nou Adam. Prototipul uman care a epurat păcatul din Adam căzut şi a redevenit demnul locuitor al Edenului, reconfigurat.

Cu alte cuvinte, dincolo de pilda Taborului, ce relevă uriaşa diferenţă calitativă dintre pământean şi exponentul divinităţii, Învierea demonstrează că omul, amplificând conştient divinitatea învestită în el la origine, are potenţialul reconvertirii totale, urmând principiile din viaţa-etalon a Mântuitorului.

Din nefericire, contemporanii noştri în majoritate s-au decuplat de comandamentele divinităţii şi se tot rostogolesc în hăul pierzaniei. Ţelul suprem a devenit afirmarea prin orice mijloc, remodelând coordonatele societăţii pe criteriile ”modernismului”.

➢ Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim se îngemănează cu Biserica Învierii. Neîntâmplător.

Cu moartea pre moarte călcând, Dumnezeu întrupat a restabilit tainica legătură dintre trup şi suflet, afiliind-o spiritului.

Pecetea acestei inter-relaţii se autoafirmă lumii anual odată cu pogorârea globului de lumină necreată pe masa altarului, de unde o culege Patriarhul şi o redistribuie tuturor aşezămintelor. În toate azimuturile.

Unii o culeg în mănunchiuri, la faţa locului, alţii o duc în lampioane, în biserici, de unde, din mână în mână, ajunge în casele creştinilor.

Ne gândim, oare, că globul cu incandescenţă albăstruie-rece pogorât de Paşte, la Ierusalim, îl reprezintă pe Iisus, cel de pe Muntele Tabor? Că el este cel ce ne reaminteşte de mântuire şi, asemeni frângerii pâinii la Cina cea de Taină, se frânge în stropi de lumină spre a ajunge pe altarele locuinţelor noastre de sărbători?

➢ Pe culmea Eleonului au fost ridicate două lăcaşuri de cult chiar pe locul Înălţării la Cer. De acolo Iisus Hristos s-a suit în Înalt, spre a reface joncţiunea cu Dumnezeu-Creatorul. S-a reintegrat în plămadă, dar în continuare se manifesta ca ipostas al Fiului.

Ceva asemănător bulei de mercur ce se sparge în bobiţe, dar care se poate reface prin relocarea ”aşchiilor” la întreg.

Plecat în PreaÎnalt, Iisus nu ne-a părăsit, spre a veghea lumea de pe tronul ceresc şi a reveni la Judecata de Apoi ca Pantocrator.

Ar fi cea mai gravă greşeală să credem că am fost abandonaţi mai întâi de Creator şi apoi de fratele nostru mai mare, Fiul lui Dumnezeu.

În condiţiile arealului divin, distanţele sau amplasamentul nu contează – într-o fracţiune de secundă o rugă ne este receptată de Dumnezeu şi în secunda următoare indirect, prin intermediul îngerilor, al gardienilor, nemijlocit, Iisus se află lângă tine. Te povăţuieşte, te ajută, fără să fii anunţat!

Cheia acestui ”parteneriat permanent” trebuie citită în Cincizecime – adică în pogorârea Sfântului Duh pe pământ şi transformarea ucenicilor fideli în Apostoli.

Duhul Sfânt, la rându-i părtaş al dumnezeirii, n-a întărit numai apostolii, ci s-a indus în fiecare persoană botezată, şi-a amprentat suflarea în oricare creştin.

Datorită liberului-arbitru, relaţia cu Iisus este personalizată, fiecare are propriul raport şi propria conectare. De aceea şi adresarea are caracter individual.

Hristos şi-a imprimat chipul pe Giulgiul din Torino, pe năframa Veronicăi, iar, după Înviere, a amprentat-o pe unul din stâlpii Bisericii Sfântului Mormânt, din Ierusalim.

Când a voit să se facă mai bine înţeles, s-a arătat într-o catedrală din Paris şi i-a spus călugăriţei să-L înfăţişeze aşa cum îl vede ea.

Icoana Mântuitorului, aşadar, va trebui să reprezinte imaginea Lui precum se oglindeşte în sufletul nostru.

Cum să crezi, atunci, că ne-a uitat?

Se pare că nu Hristos a fugit de lângă noi, ci noi L-am abandonat.

Foto: Gerd Altmann</a> de la <a href="https://pixabay.com/ro/?utm_source=link-attribution&amp;utm_medium=referral&amp;utm_campaign=image&amp;utm_content=2713356">Pixabay</a>