Interviu cu Ştefan Hâncu, chitaristul (şi omul bun la toate al) formaţiei "Dulceaţa morţii" (partea I)

Cum ai descoperit lumea muzicii, când te-ai apropiat pentru prima oară de ea? A fost muzica „prima iubire”, cea care nu se uită niciodată?

În copilărie am dat peste muzică. Părinţii mei s-au gândit să-mi cumpere o chitară mică (aveam parcă nouă ani, una de mărime normală mi se părea contrabas). Cred că i-aş fi făcut mai fericiţi dacă m-aş fi prostit un pic cu chitara, pentru ca apoi s-o las baltă, ca un viitor om serios, şi să spunem c-am încercat-o şi pe asta. Dar n-a mers chiar aşa.

De fapt, chiar era cât pe ce să-i fac fericiţi: am două amintiri cât se poate de concludente. Unu: ai mei aveau o bandă de magnetofon cu mine cântând o tâmpenie pentru copii. Cântam fals şi, când le căşuna să-i dea drumul, ca să-şi distreze invitaţii, îmi venea să mă urc pe pereţi. Tânjeam s-o găsesc şi să şterg înregistrarea compromiţătoare, dar n-am reuşit. Azi m-ar amuza, probabil...

Şi doi: aveam un joc electronic rusesc cu o maşină de curse (două butoane, stânga-dreapta, trebuia să ocoleşti obstacole), poate ştii la ce mă refer, strămoşul jocurilor pe „deşteptofon”. Ţin minte precis că mi se părea mai tentant decât chitara - apropos de ce mare dragoste a fost.

Mai târziu, când am început să cred că e ceva de capul meu, a început să-mi placă să cânt la chitară, mai degrabă pentru acele momente în care eram centrul atenţiei. Un lux pentru mine, altfel "un copil liniştit", tipul care stă de o parte şi nu trebuie să te străduieşti prea mult să-l ignori. Haios e că doar în primii ani, când eram complet bâtă, mă gândeam că sunt un mare chitarist. Pe măsură ce învăţam mai mult (eram deja la liceu), a devenit tot mai evident că nu ştiu mare brânză. Acum ar trebui să-l citez pe Socrate, "ştiu că nu ştiu nimic", dar nu sunt încă suficient de deştept pentru asta.

De ce ai ales genul muzical pe care îl "profesezi"?

Întâi de toate, trebuie să recunosc că nu ştiu ce gen cânt. În general, toată babilonia are o rădăcină bine fixată în metalul greu, deşi am la activ şi câteva piese acustice care n-au treabă nici cu cel mai blajin rock din lume. Hai să lansăm un concurs cu premii în albume Dulceaţa morţii şi bere (ca să fie, totuşi, cineva interesat să răspundă...). Întrebarea concursului: în ce gen muzical v-aţi gândi să încadraţi trupa Dulceaţa morţii?

De ce am ales... asta? Păi, nu am ales nimic. La început, ca tot omul normal la cap, am abordat genul care îmi plăcea cel mai mult din oferta deja existentă. Apoi m-am trezit că o iau într-o direcţie din ce în ce mai extraterestră, iar complexitatea scornelilor friza tot mai mult duşmănia faţă de ascultător. La asta a contribuit şi singurătatea mea deja cronică (în calitate de muzician) şi care ameninţa să devină veşnică. Iniţial făcusem înregistrări ca să am material pentru o eventuală formaţie, dar mai târziu le făceam direct pentru album. Le-aş putea cânta pe o scenă, fireşte, însă mi-ar trebui o mulţime de "mercenari" foarte, foarte buni, ca să nu mai vorbesc de condiţii tehnice pur şi simplu prohibitive. În general, o trupă rock cu trei chitarişti are toate şansele să se audă prost live (dacă nu se numeşte Iron Maiden, bineînţeles), iar eu am nevoie de mai mult de atât.

Am avut un moment în care m-am lovit cu capul de pragul de sus - dacă vă gândiţi la o piesă de peste zece minute, cu opt instrumente simultane, v-aţi făcut o idee. Nu-mi mai trebuie aşa ceva - nici mie, dar vouă? Apoi am revenit la gânduri ceva mai bune: muzica o fac tot complicată, însă ascultabilă (zic eu).

Încă ceva: sunt unul dintre fericiţii care nu s-au luptat din greu ca să-şi găsească un stil. De fapt, nici n-am încercat - fac muzică electronică, metale grele, cânt la fluier, la mandolină, urlu ca la Sepultura, "stilul" e acolo, acelaşi.

Muzica ta s-ar asemăna mai bine cu o formă de protest sau cu un anumit tip de mesaj pe care doreşti să-l transmiţi ascultătorilor?

Cu riscul de a te face să râzi (nu că râsul ar fi o problemă, dar mă gândesc la genul care se termină cu un infarct), mesajul meu i se adresează în primul rând lui Dumnezeu. Şi chiar ai nimerit-o, este un protest. Mai demult mă gândeam să fac o înregistrare cu un miting, la care s-ar protesta împotriva vieţii şi a morţii, a ghinionului, suferinţei etc. Pe scurt, împotriva condiţiei umane - desigur, e o naivitate, dar eu nu creez un sistem de gândire filosofică.

Cel puţin versurile pe care le-am scris până acum despre asta sunt: anti-viaţă/soartă/Dumnezeu. Am făcut şi versuri pro-Dumnezeu, pe post de drept la replică - doar am lucrat în jurnalism, nu? Culmea este că acele versuri satisfac exigenţele unor creştini destul de riguroşi... nu vă spun care sunt piesele, sâc!

Oricum, eu rămân, în primul rând, un compozitor de muzică instrumentală; şi pe instrumente cred că transmit acelaşi lucru.

Ce vreau să le transmit prin drăcoveniile mele colegilor de specie umană? Bună întrebare, dar nasol răspuns: nu ştiu exact. În niciun caz aberaţii cum ar fi "viaţa e de cacao, hai să ne sinucidem". Eu, de fapt, nu sunt orientat către public, în general, şi cu atât mai puţin spre un public-ţintă (denumirea vulgară: "artist comercial"). Asta nu are nimic de a face cu lipsa de consideraţie faţă de ascultători, nepăsarea etc. Pur şi simplu, eu exprim ce simt, fără să mă întreb dacă o să intereseze pe cineva, dacă o să se vândă. Rezultatul este ceva bun/prost/plăcut/neplăcut şi aşa mai departe, dar autentic. Un mesaj pe care îl poţi interpreta în fel şi chip, dar nu ştii de la cine e, tot aşa cum nici autorul nu ştia cui îl trimite (The Police au spus-o cel mai bine: "message in a bottle").

Faptul că folosesc mai degrabă tonuri negative (uită-te la titluri, nu prea rânjeşte voioşia din ele) nu înseamnă că m-am gândit să vă expectorez în urechi răul meu de viaţă, în speranţa de a vă molipsi. Nici pe departe: sictirul, în forma brută, merge ca sursă de inspiraţie, dar în muzica pe care o asculţi el s-a transfigurat. Asta înseamnă arta, cel puţin pentru mine: o ofrandă a omenescului, către oricine e dispus să o primească. Mă gândesc că, poate, cei mai buni artişti oferă chiar... dumnezeiescul (fie şi o picătură, un atom), dar mă îndoiesc că ar fi şi cazul meu. Oricum, şi muzica ăstora ca mine tot înseamnă ceva.

În bumţi-bumţi nu există nici măcar un strop de omenesc; vorba dragei de Ada Milea: triumful maimuţei în om.

Numeşte, te rog, câteva formaţii pe care le admiri şi care, eventual, te-au influenţat.

Ăăăă, parcă ne gândeam la un... mini-interviu, nu? Hai să scurtăm un pic partea asta, ok? (iniţial, formularea era de „mini-interviu”, n.n.). Deci, îmi sunt dragi ălea 20-30 de formaţii la care te-ai gândi şi tu şi, probabil, orice pletos între 15 şi 65 de ani pe care l-ai întâlni pe stradă.

Dacă trebuie să dau un răspuns mai personal: îl iubesc din tot sufletul pe Joe Satriani. Înţeleg că a auzit de moartea lui Hendrix pe un stadion de fotbal american (era la o echipă de juniori) şi s-a gândit: nu sunt în locul potrivit, eu trebuie să fac ce făcea el. Din punctul meu de vedere, l-a depăşit. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi drumuri prin România! Pur şi simplu, două concerte la noi (până acum) reprezintă mult prea puţin.

Hai să vorbim şi de "frăţiorul" lui Satch. În 2000, Steve Vai a ţinut concertul care m-a impresionat cel mai mult din toată viaţa. Pentru două ore, n-am mai fost pe lumea asta. Când am ieşit de acolo, deodată mi-am adus aminte de mine, îmi era foame, sete etc. Apoi, vreo săptămână m-am tot gândit să las chitara atârnată de gard, că nu mai are rost. Dar mi-a trecut, aşa că acum mă pot bucura de orice culme a artei, chiar dacă se întâmplă să scoată în evidenţă că eu sunt un nimic.

Altceva: sunt mort după Savatage. Trecând peste numele neinspirat (cred că e un colaj între Savage şi Avatar, formaţiile de la început ale fraţilor Oliva), ce au realizat este supraomenesc. Vivat şi producătorul lor, Paul O'Neill, pentru meritul de a-i fi încurajat să abordeze rock-ul simfonic - le iese absolut fantastic!

Desigur, nu aveau cum să nu mi se pară meseriaşi cei de la Dream Theater. Totuşi, cred că m-am cam oprit prin 2000 şi ceva - albumele noi sunt, bineînţeles, foarte bine gândite şi lucrate în cel mai mic detaliu, dar mie nu-mi mai transmit aceeaşi trăire. Există un Dream Theater înălţător (cum ar fi albumele Images and Words sau Falling Into Infinity), dar şi unul damnat, de iad (mai ales pe discul Awake). Mai recent, aş zice că există un Dream Theater foarte, foarte tehnic şi cam atât.

Ultima mea iubire este Type O Negative - până acum câţiva ani digeram doar Black No.1 sau Wolf Moon, dar acum mă regăsesc în întreaga creaţie a acestui uriaş. Peter Steele chiar sărea de doi metri şi mă gândesc că i-a trebuit un sicriu de comandă specială. Odihnească-se în pace!

Apropos, nu ştiu dacă e cazul să menţionez chestia asta aici, dar, în fine, n-are ce să strice: când o să fiu plantat, mi-ar plăcea ca îndoliata asistenţă să asculte albumul Draconian Times, de Paradise Lost.