Sursa colaj foto:
By
User:Husky and h3m3ls, Mischa de Muynck and Niels - Contains details
of these pictures:Vincent van Gogh Self-portrait Detail from the
Venus (Botticelli) Temple lion, Japanese porcelain Chokwe sculpture
For a previous revision of this collage see File: Art portrait
collage.jpg, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8064545
Desigur, părerea mea
nu are greutatea opiniei unui critic sau a unui scriitor consacrat.
Dar, de când cochetez cu scrisul şi de când am descoperit anumite
tendinţe în arta contemporană, mi-am format o astfel de părere
care merită, cred, împărtăşită.
Se spune că arta cere
sacrificii - şi consider că sunt unele enorme. Anume, nu doar
timpul şi efortul care sunt necesare pentru actul propriu-zis al
creaţiei (şi care sunt de o durată, respectiv mărime
considerabile), dar e vorba chiar de un fel de sacrificiu moral.
Uneori personajul
principal este ucis, alteori acesta se sinucide, deseori din dragoste
derivă adevărate tragedii - şi aşa mai departe. Întrucât
scrierea sau filmul sau piesa de teatru simţim că „sunt vii”,
că „trăiesc”, şi mai ales fiindcă opera, sub forma sa finită,
poate influenţa sau deveni un model pentru cititorii/spectatorii
săi, e o problemă foarte complicată „să ne ucidem personajul”
sau să-l prezentăm comiţând acte reprobabile. Nu se ştie ce
efecte ar putea avea o creaţie prost înţeleasă asupra celor care
o receptează (vezi celebrul caz al filmului „A Clockwork Orange”).
Una dintre principalele
reguli în literatură sau în film este apariţia unui conflict.
Dacă totul curge lin, perfect, dacă nu există conflict, nu avem
nici „intrigă”, nici cadru. Şi, după cum spuneam, acest
conflict poate duce la adevărate tragedii - la crimă, la
sinucidere, la nebunie. Iar artistul este dator să-şi asume
conflictul pe care
l-a creat.
O alta constă în
introducerea elementului-surpriză. Dacă cititorul/spectatorul ştie
încă după primele 20 de pagini/20 de minute cum se va termina
cartea/filmul/piesa, totul este sortit eşecului. Opera nu mai are o
valoare autentică.
De aceea este necesară
multă imaginaţie în elaborarea unui scenariu.
Ce bine ar fi însă
dacă aceste reguli ar fi respectate şi dacă în arta contemporană
nu şi-ar face simţită, tot mai acut, prezenţa unui duşman
teribil al creaţiei autentice: compromisul.
Mă refer strict la un
compromis artistic, nu intră aici în discuţie eventualele
„blaturi” de la concursuri sau alte lucruri asemănătoare.
Personal, două
tendinţe mă şochează în arta contemporană:
Tendinţa de a
introduce, fără logică şi fără discernământ, elementele cele
mai cerute de public, respectiv vulgaritatea/pasajele cu conţinut
sexual, violenţa şi (în cazul filmelor) efectele speciale în
exces.
Tendinţa de a
propune scenarii fără „miez”, care nu transmit absolut nicio
emoţie.
Este uluitor la ce s-a
ajuns. Pe de o parte am impresia că publicul a fost „orientat”,
de la un moment dat, către producţii cu violenţă şi sex în
exces, pe de altă parte, acum nu mai poate fi strunit monstrul creat
(asemeni lui Frankenstein...), fiindcă publicul contemporan cere tot
mai mult aceste ingrediente.
Introducerea scenelor
de sex explicit sau a limbajului licenţios nu constituie niciun fel
de garanţie pentru valoarea artistică (dimpotrivă, o distruge),
dar asigură mulţi cumpărători sau plătitori de bilete. Câteodată
mă şi mir. Atât de obsedaţi sunt unii? Promovarea violenţei o
găsesc, de asemenea, absurdă. De parcă nu am avea destulă
violenţă pe străzi sau pe stadioane. În sfârşit, poţi găsi
pelicule cu efecte ultramoderne, dar cu scenariu absolut plat.
Fireşte, asta nu
înseamnă, după cum spuneam, că în arta autentică nu există şi
durere, şi sfâşiere, şi pasiune, şi jertfă, şi erotism. Şi
chiar şi efecte de succes (vezi seria Star Wars). Dar toate acestea
trebuie bine dozate, după criterii specific artistice, şi
prezentate publicului cu un minimum de decenţă şi de
responsabilitate.
Chiar şi în cazul
filmelor de groază se cere făcută această distincţie. Personal,
am vizionat câteva horror-uri pe care le consider de calitate
(printre ele, Nightbreed, Suspiria, The Ward, Silent Hill, The Cube),
dar mi se pare inadmisibil ca din zece filme nou-lansate în jur de
6-7 să aibă accente horror/nefireşti, iar din zece horror-uri
nou-lansate în jur de 6-7 să promoveze latura oribilă, de o
violenţă vizuală şi/sau auditivă ieşită din comun a acestui
gen cinematografic.
Apoi, aminteam de
prezentarea unor scenarii de film sau de nuvelă/roman care nu
transmit nicio emoţie.
Găsesc la fel de
inadmisibil să arunci pe ecran sau pe hârtie o poveste care nu
spune absolut nimic şi după aceea să clamezi că ai făcut artă.
De multe ori, arta
înfrumuseţează realitatea, făcându-ne să trăim poveşti care
în viaţa cotidiană poate că nu ar fi posibile, alteori prezintă
tocmai realitatea brută, dar în ambele cazuri trebuie să
impresioneze cititorul/spectatorul, să îi transmită emoţii
puternice, să îl facă, poate, chiar să se identifice cu unul sau
altul dintre personaje.
Dacă nu îndeplineşte
această condiţie, nu mai este artă.
Mărturisesc că admir,
de exemplu, nuvelele lui Thomas Mann, pe care nu le consider câtuşi
de puţin perimate. Aparţin unei alte epoci, fireşte, dar nu sunt
depăşite. Aţi întâlnit pasaje violente sau vulgare în aceste
lucrări? Chiar şi în celebra sa nuvelă „Moarte la Veneţia”,
în care ne este sugerată o atracţie interzisă şi aproape morbidă
faţă de micul Tadzio, erotismul este sugerat, nu prezentat brutal,
pasiunea curge din penelul marelui scriitor germaan în mod firesc,
fără a fi ceva forţat. Aţi întâlnit pasaje care să nu vă
emoţioneze, care să nu vă „spună” nimic? Mă îndoiesc.
Admir, de asemenea,
opere ca „Idiotul” sau „Crimă şi pedeapsă” ale lui Fiodor
Dostoievski. Cât conflict! Câtă durere! Câtă nebunie în aceste
romane de excepţie! Dar nimic din cele „înfierate” anterior.
Nu, „Scorpionul” (după zodie) Dostoievski nu şi-a folosit
veninul ca să otrăvească, nu a introdus pasaje licenţioase sau de
o violenţă extremă pentru a-şi impresiona cititorul, ci a recurs
la un argument mult mai subtil: a mers la esenţele creaţiei
artistice adevărate.
La fel şi Julio
Cortazar, şi Virginia Woolf, şi Aldous Huxley, şi alţii.
Ştiu, am gusturi cam
clasice în materie de literatură. Dar nici puţinii autori mai
apropiaţi de contemporaneitate pe care i-am parcurs şi care m-au
impresionat (de exemplu Clarice Lispector sau Irvin Yalom) nu
folosesc ingrediente inutile sau de prost gust. Şi nu scriu fără a
emoţiona.
Întorcându-mă puţin
la film, mă gândeam că, de pildă, dacă s-ar face azi un remake
după „Chiriaşul” lui Polanski, obligatoriu eroul ar avea parte
de o scenă de sex fierbinte, necenzurat, cu prietena (decedatei)
Simone Choule, iar la sfârşit probabil că i-am vedea creierii
împrăştiaţi pe pereţi. Dar nu mai spun, să nu le dau altora
idei...
Este drept, în acest
mic rechizitoriu pe care mi l-am permis (vă asigur că doar în
scopuri benefice) nu am dat exemple concrete. Aş putea da zeci,
câteva din literatură şi foarte multe din cinematografie, dar mă
feresc să o fac fiindcă aş putea să fiu interpretat greşit. S-ar
putea considera că lansez un „atac” la adresa unui scriitor sau
regizor anume (mai ştii, poate chiar ros de invidie), s-ar putea
crede că sunt dominat de intoleranţă faţă de cineva. Nu doresc
să intru în polemici sau să atac pe cineva în mod special, deci
nu voi da niciun exemplu concret. E mai bine aşa.
În încheiere, doresc
să menţionez că înţeleg prea bine cum este ca, în „transa”
creaţiei artistice, să te laşi dus de val şi să „scapi” o
scenă mai fierbinte sau să-ţi îndrumi eroul pe căi tenebroase.
Mi s-a întâmplat şi mie. Dar m-am străduit, pe de o parte, să
folosesc un limbaj adecvat, destinat consumatorului de artă, şi nu
de kitsch, şi pe de alta să transmit un mesaj autentic. Iar
lucrările care chiar mie mi se par „cu probleme” stau deocamdată
în sertar. În ce măsură am reuşit şi am făcut bine, rămâne
să judecaţi voi, dragi cititori.
Sper să ne trezim la
timp. Altfel, nu vom mai avea artă autentică, ci pornografie şi
oroare. Şi creaţii vidate de orice fior (şi mesaj) artistic.
