foto: Youtube
Romanul
lui Nabokov, aparţinând celor scrise în limba rusă, debutează
prin prezentarea unui cadru întunecat, morbid. Cincinnatus se
aseamănă, din mai multe puncte de vedere, cu K., personajul central
din ”Procesul” lui Kafka. Este condamnat la moarte, vina nu ne
este dezvăluită, iar politeţea gardianului, interesul acestuia
pentru ca hrana şi chiar tutunul deţinutului să fie de bună
calitate nu reprezintă, în fond, decât o mare absurditate, având
în vedere că acesta nu mai avea mult de trăit. Absurditate
augmentată voit de Nabokov prin adăugarea faptului că, la
întrebarea legitimă a deţinutului ”când” va veni ziua în
care va fi executat, i se răspunde că nu este cert nimic, doar că
acea zi va veni.
În
continuare, eroul cărţii ”pendulează” între momentele cenuşii
petrecute în celulă şi amintiri din viaţa pe care o dusese în
libertate, unele mai plăcute, altele aproape imposibil de suportat
(cum ar fi cele în care era trădat în dragoste de Marfinka, soţia
sa şi prima sa iubire).
Aceste
pasaje sunt redate de Nabokov cu o sensibilitate aparte, care este
prezentă şi în alte scrieri ale sale, dar nu atât de pregnant.
Uneori Nabokov ne prezintă un alter ego uşor cinic şi distant (ca
în ”Disperare”, de exemplu), aici însă avem de-a face cu un
personaj hipersensibil, lovit de soartă din motive care nu sunt
dezvăluite cititorului în primele zeci de pagini, sporindu-i astfel
curiozitatea de a afla ce anume se petrecuse, de a completa puzzle-ul
(completare care nu va avea totuşi loc integral, lăsând loc
supoziţiilor).
Mie
mi s-a părut, alături de ”Foc palid”, ”Disperare”, ”Darul”
şi parţial ”Priveşte-i pe arlechini!”, una dintre cele mai
bune scrieri ale celebrului autor rus, cu o valoare superioară mult
mai cunoscutului roman ”Lolita”, de exemplu.
Este
o epopee a vinovăţiei şi deznădejdii, o poveste a unei traume şi
a unui sistem aberant, extrem de bine scrisă şi care nu are cum să
te lase indiferent, chiar dacă, să zicem, în mod curent citeşti
alt gen de literatură.
Cincinnatus
ştie că nu se poate împotrivi sorţii, văzută aici ca un fel de
blestem, de plonjare într-un hău în mod fatidic, dar în acelaşi
timp nici nu se poate resemna. Înfruntă ilogicul cu curaj, încearcă
în permanenţă să găsească o ieşire - măcar morală, dacă
altfel nu se poate. Dialoghează la un moment dat cu Emmocika, fata
directorului (un fel de personificare a ”nimfetei” care pare a-l
obseda pe Nabokov), încercând să-şi afle data morţii, apoi,
imaginându-şi că ar putea ţine un jurnal pe care cineva
necunoscut să-l citească, rosteşte: ”Cândva, cineva va citi şi
se va simţi pe de-a-ntregul ca o primă dimineaţă într-o ţară
străină”. Pe urmă: ”Şi zadarnic tot repet că nu există în
lume liman pentru mine... Este! Am să-l găsesc eu însumi! O vâlcea
înflorită în pustiu”.
Dacă
n-aş fi ştiut că acest roman este al lui Nabokov, i l-aş fi
atribuit în mod sigur lui Dostoievski. Este, fără îndoială, cea
mai profundă şi sfâşietoare scriere a autorului ”Lolitei”,
plină de sensuri, de analize psihologice şi de introspecţie. Un
fel de luptă permanentă cu absurdul şi o confesiune în faţa
morţii.
În
permanenţă, este păstrată o urmă de ironie, de umor negru,
fiindcă personajul central devine oarecum un ”erou fără voie”
într-o lume dominată de dogme şi de reguli absurde. Fie că mai
apare câte un personaj (de exemplu cizelatul, dar ridicolul monsieur
Pierre), fie că Cincinnatus rămâne singur, eventual vizitat de
rude sau de temnicerul său, aventura sa este una kafkiană, sordidă.
Sensul ultim al condamnării, dar şi al existenţei sale pare a
lipsi cu desăvârşire.
Finalul
este apoteotic. Identitatea călăului său îi este dezvăluită lui
Cincinnatus, acesta fiind, surprinzător, chiar monsieur Pierre, dar
nu şi vina. Toate pregătirile, toate evenimentele premergătoare
”marii” execuţii sunt false, teatrale, caricaturale, în
contrast cu jurnalul deţinutului, unul aproape filosofic, în care
face la un moment dat descoperirea (esenţială!) că ”totul l-a
înşelat” şi că nu în ”chingile strânse” ale acestei vieţi
”trebuia să caute salvarea”.
Eroul
lui Nabokov scapă, în cele din urmă (asemeni fluturelui care
înşală vigilenţa gardianului), fiindcă de fapt nu aparţine
acestei lumi, este mai presus de ea. De decadenţa, nimicnicia,
minciuna, ura, ridicolul şi fariseismul ei.
