Sursa foto: carturesti.ro
În
urmă cu ceva ani, făcea furori (şi) în România romanul ”Plânsul
lui Nietzsche”, al psihiatrului evreu american, de origine rusă şi
poloneză, Irvin D. Yalom. Un roman total, fascinant, senzaţional,
scris cu o pricepere şi acuitate pe care cu greu le-ai putea
întâlni la un neprofesionist. Şi totuşi, s-a putut. O ficţiune
brodată de romancier în jurul unor evenimente din trecut, în care
erau implicate nume ca Freud şi Nietzsche, o analiză psihlogică
colosală, dar şi un roman captivant şi inedit.
”Soluţia
Schopenhauer”, a aceluiaşi autor, este de asemenea o scriere
interesantă, iar ”Minciuni pe canapea” pare mai mult un joc
decât un roman serios.
Cu
atât mai mult este stârnită curiozitatea cititorului în a
pătrunde în universul intim al autorului, ocazie prilejuită din
plin de apariţia, la Editura Vellant, a volumului ”Călătoria
către sine” (Memoriile unui psihiatru), în a încerca să
descopere şi să înţeleagă cine este cu adevărat cel din spatele
scrierilor amintite.
Pornind
de la întâmplări aparent banale, cum ar fi rememorarea unui vis
sau analiza unei reverii, Irvin D. Yalom face ceea ce ştie mai bine:
se analizează, caută sensuri ascunse şi explicaţii în fiecare
amănunt, în fiecare întâmplare aparent neînsemnată.
Şi
o face într-un mod accesibil fiecărui cititor, ba uneori dă dovadă
şi de umor, deşi cartea este cât se poate de serioasă.
În
minicapitolul intitulat ”Vreau ca ea să plece”, Yalom face o
paralelă emoţionantă între cazul unei paciente suferind de o
boală incurabilă, care avea mari probleme în relaţia cu fiica, şi
propriul caz, în tinereţe locuind împreună cu părinţii şi
fiind acuzat de mamă că ar fi provocat (indirect şi involuntar,
desigur) un atac de inimă tatălui. Povestirea e scrisă foarte bine
şi te impresionează prin autenticitate şi dramatism.
Irvin
Yalom nu este un psihoterapeut insensibil, rece. Bun profesionist,
rămâne totuşi mereu în sfera umanului: se întâmplă ca
”amintirile pacienţilor mei să le trezească pe ale mele, munca
asupra viitorului lor îmi trezeşte şi-mi tulbură trecutul şi mă
surprind reconsiderându-mi povestea de viaţă”, mărturiseşte
autorul.
Yalom
rămâne fidel conceptului de ”Memorii”, introducând cititorul
în universul său intim, evocând diferite amintiri cu nostalgie şi,
uneori, cu umor.
Ce
apreciez enorm în scrierea lui Yalom este sinceritatea: nu încearcă
să ”confecţioneze” episoadele existenţei pentru a se pune
într-o anumită lumină (deşi abilitatea de psihiatru i-ar fi
permis), nu ocoleşte nici măcar subiectele delicate, ci exprimă
totul exact aşa cum simte, se eliberează prin scris.
Un
”experiment” pe cât de îndrăzneţ, pe atât de reuşit este o
şedinţă de psihanaliză în care subiectul este el (Irvin), iar
terapeutul... tot el (Dr. Yalom). Dacă citiţi aceste rânduri, veţi
vedea că au fost făcute cu obiectivitate şi profesionalism.
Aflat
acum la vârsta a treia, Yalom simte nevoia să se confeseze şi o
face, zic eu, potrivit pentru un jurnal, amestecând diverse amintiri
şi întâmplări trăite cu interpretări ce ţin de meseria sa.
”Între
memorie şi emoţii există o relaţie curbilinie: absenţa sau
excesul de emoţie pot conduce la o memorie săracă” - iată un
enunţ (de specialitate) de care nu aveam cunoştinţă şi care mi
s-a părut foarte interesant.
Se
înţelege, din amintirile sale din studenţie şi rezidenţiat, că
era pasionat de ceea ce făcea, dar progresul în această disciplină
a necesitat multă muncă şi multe nopţi nedormite.
Cititorul
romanelor sale intuieşte, pe parcursul lecturii, în Yalom un
perfecţionist, un om care vrea să-şi atingă şi, dacă e posibil,
şi întreacă limitele. Studiază şi filosofia, mărturisind că nu
ştie ”cum voi aplica toată această înţelepciune în domeniul
meu, psihoterapia, dar am ştiut, la un nivel mai profund, că
descoperisem munca vieţii mele”.
Irvin
D. Yalom este, aşadar, un avangardist, nu se poate rezuma nici la
metodele şi nici la interpretările clasice.
Impresionant
este sejurul la Viena, ocazie cu care a vizitat şi locuinţa lui
Freud şi împrejurimile, ceea ce i-a fost de mare ajutor (deşi mult
mai târziu) în elaborarea capodoperei ”Plânsul lui Nietzsche”.
Autorul mărturiseşte că, încă de când scria voluminoase lucrări
de specialitate, visa să scrie un roman, să intre pe tărâmul
literaturii (a scris, în total, 9
romane sau povestiri grupate în volum şi 7 lucrări de nonficţiune,
printre care şi titlul de faţă).
Parcurgând
Memoriile lui Irvin D. Yalom, cititorul va afla, în egală măsură,
întâmplări, dar mai ales frământări ale celebrului psihiatru,
cât şi lucruri mai puţin cunoscute de nespecialişti despre
tainele psihiatriei şi ale terapiei de grup.
(De
altfel, şi sejurul în India are un sens mai profund: pe lângă
pitorescul şi ineditul oferite de împrejurimi şi de localnici, ia
contact cu o filosofie de viaţă nouă, pe care o respectă, dar nu
şi-o poate însuşi, mai bine zis, respinge acea parte în
contradicţie flagrantă cu metodele şi concepţiile sale).
Încă
un lucru care mi-a plăcut: capitolul final, în care face un bilanţ
la vârsta senectuţii, nu este un cântec de lebădă. Dimpotrivă,
deşi îşi analizează cu luciditate situaţia şi inconvenientele,
inclusiv unele pierderi de memorie, autorul mărturiseşte că ar lua
şi acum viaţa de la capăt. Este structural un optimist, sau cel
puţin un om care iubeşte viaţa.
O
lectură interesantă, captivantă, obligatorie nu numai pentru fanii
lui Yalom (printre care mă număr), dar şi pentru toţi cei ce vor
să afle lucruri noi despre o minte strălucită, cu un aport imens
în domeniu şi cu o contribuţie importantă la progresul
umanităţii.
