Interviu cu Ştefan Hâncu, chitaristul (şi omul bun la toate al) formaţiei "Dulceaţa morţii" (partea a II-a)

Aş zice că un adevărat ascultător de rock este deschis pentru tot ce este de valoare (de exemplu şi către muzica simfonică, electronică sau ambientală), chiar dacă nu reprezintă neapărat prima sa opţiune. Unii ascultători sunt însă mai radicali: „heavy sau nimic”, sau „totul sau nimic”, cum ziceau odată cei de la Iris. Crezi că poate fi atras publicul către o zonă mai largă a muzicii?

Hahaha! Iris nu cred că se refereau la asta. Dacă vrei o expresie fără echivoc a ideii "ori asculţi metale, ori eşti un prost", uită-te la Manowar, că ei sunt pătrunşi până în rărunchi de ea. Unul din nenumăratele citate posibile: if you're not into metal, you are not my friend. Cu toate astea, culmea ironiei, pe unul din ultimele albume există o piesă unde Eric Adams cântă, pur şi simplu, operă. Şi îi reuşeşte extraordinar - ai fi zis că, de atâta urlat, omul o fi răguşit, însă nu! Adams este un supradotat şi, desigur, mai devreme s-a subînţeles că şi Manowar e pe lista de "good stuff", dar ce voiam să spun e că orice limită de gen, modă sau curent este complet artificială. Calitatea o transcende întotdeauna (e trans-gen, hahaha!).

Ca să înţelegi că nu sunt chiar 100% convins de asta, trebuie să-ţi mărturisesc că încerc (dar nu prea reuşesc) să gândesc la fel şi în timp ce mă dau cu capul de pereţi în ritm de manele, când unul din vecinii "melomani" îşi pune în funcţiune zecile de waţi din dotare. Uneori chiar sutele - am şi o teorie a cartierului, verificată de o viaţă. S-ar potrivi printre legile lui Murphy: cu cât un vecin are gusturi muzicale mai naşpa, cu atât echipamentul lui audio este mai performant. Buoeah! Pune-mi, te rog, un asterix, trebuie să le povestesc mai încolo cititorilor o chestie.

În orice caz, lăsând la o parte câteva excepţii de tot porcul, nu există genul "muzică proastă", ci doar diferite stiluri cântate mai bine sau... mai puţin bine. De exemplu, când eram copil, mi-era greaţă de folclorul românesc. Mă ajutau şi părinţii, care, parcă de-ai dracului, îmi spuneau: asta e muzica noastră, n-ai voie să nu-ţi placă. Eu îmi apăsam urechile, de mă gândeam că o să-mi rămână capul turtit... Multă apă a mai curs pe Dunăre până când am înţeles că, de fapt, uram doar versiunea degenerată, ceauşistă, pe când în realitate există Maria Tănase, care scoală şi morţii de fain ce cântă.

Interpretezi de mult timp la chitară, ai luat şi premiul de "cel mai bun instrumentist" la Cupa Presei la Cântat din 2012. Şi mai şi compui - spune-mi, te rog, în ce fel de stare intri atunci când compui.

Păi, premiul ăla a fost un fel de "cel mai bun pictor dintre sculptori". Nu prea s-au prezentat mulţi instrumentişti, era un concurs de interpretare vocală şi majoritatea s-au prezentat pe scenă cu un negativ. Eu l-am acompaniat pe colegul nostru de la Curierul, Stampede. Aveam şi negativ, dar mi-am compus o linie de chitară care să-l completeze; a reuşit să sune destul de spectaculos fără să fie dificilă. Eu nu prea am experienţă scenică şi în faţa publicului mă apucă un „morcov” de nedescris, deci simplitatea partiturii era esenţială, ca să nu o iau pe arătură. Am avut şi baftă că ne-am auzit ca lumea, deşi n-am făcut probă de sunet. O amintire tare mişto, deşi mă doare sufletul când mă gândesc că în anul ăla n-au mai fost vouchere de bere şi am tras la măsea pe banii noştri (evenimentul a avut un buget cam strâmtorat).

Despre starea mea atunci când compun: sunt zero în materie de multi-tasking, aşa că prefer să lucrez la o singură piesă o dată. De când încep prima schiţă şi până la înregistrarea finală, mă gândesc la ea în permanenţă, o respir şi o visez. Lucrez la piesă şi când merg pe stradă ori stau la o coadă (de asta am ceva cu magazinele unde se pune muzică, că îmi strică mojo-ul). Bineînţeles, subscriu la ideea că totul se face cu 1% inspiraţie şi 99% muncă. Însă lucrez doar la partea gândită a muzicii, în timp ce ingredientul sufletesc se manifestă, din fericire, spontan.

Atunci când asta nu se întâmplă, eu şi chitara suntem la fel de buni ca un surd şi o scândură.

Ce înseamnă pentru tine formaţia din care faci parte? Simţi că sunteţi un angrenaj, că vă completaţi reciproc?

Majoritatea eforturilor mele s-au concentrat pe Dulceaţa morţii. Normal că m-au ajutat unii şi alţii, dar tot un proiect solo rămâne. Deci, pe post de "one man army", da, mă simt ca un angrenaj, însă nu, nu mă completez deloc.

Am participat, cu intermitenţe, la vieţuirea trupei Lost Society, un fel de progressive punk, dacă se poate concepe aşa ceva. Am lucrat la album şi am dat câteva concerte cu ei - oameni foarte faini şi cunoscători într-ale muzicii, dar parcă în permanenţă am vrut altceva decât ei (la fel s-a întâmplat cu mai toate încercările mele de a face echipă cu cineva).

Am colaborat şi cu un străvechi camarad de arme la realizarea singurului disc al proiectului Nori Geometrici. Între noi este o armonie desăvârşită şi albumul mi se potriveşte de parcă ar fi al meu, dar omul ăsta n-are timp nici să treacă strada (ghinion: muzica e pe partea cealaltă).

În episodul următor, o să vă povestesc despre o trupă în care am intrat de câteva săptămâni, dar deocamdată nu e nimic clar stabilit, nici măcar numele. Deocamdată, perspectiva e destul de luminoasă: nu bem (prea mult) la repetiţii, lucrăm la două piese care ne plac tuturor. Şi, nu în ultimul rând, nu suntem prea mulţi, aşa că n-o să iasă aranjamente de opt instrumente. Pe scurt, va fi ceva destul de aerisit, în ciuda eforturilor mele de a complica lucrurile.

Parcă ziceai de un asterix? Te rog să ne spui povestea.

Vorbeam de muzica proastă. Să vezi ce pariu am pierdut - cu ocazia aia mi s-a dus pe copcă ultima fărâmă de optimism (în fine, penultima, pe ultima nu o mai risc pentru nimic în lume). Aoleu, groaznic a fost!

Prin 99 (eram într-a douăşpea), începuseră să mă enerveze o grămadă de colegi cu hip-hopul. În paranteză fie spus, nu am aflat niciodată diferenţa dintre rap şi hip-hop, cu toate că am întrebat chiar şi un fan al lui Tupac. Oricum, genul nu era nou, dar începuse perioada de glorie a unei generaţii de hip-hop-eri autohtoni (mai cunoscuţi, BUG Mafia şi La Familia), crescuţi pe după blocuri. Nu mai puteam frecventa prea multe petreceri din cauza hip-hopului omniprezent - eu sunt un intolerant, iar chestia asta a pus o barieră între mine şi mulţi oameni care, lăsând la o parte preferinţele muzicale, poate că erau ok.

Am pariat cu un coleg de suferinţă că ăsta trebuie să fie nadirul muzicii româneşti. Eu că mai jos nu se poate coborî, el că da, mai încape - câştigătorul să se îmbete pe banii învinsului. Peste un an şi jumătate, cel mult, îmi înghiţeam vorbele cu umilinţă şi disperare. Umilinţă pentru că, în 2001, majoritatea studenţimii a fost manelistă şi disperare pentru că tocmai atunci mă nimerisem eu să fiu căminist (eram la Arhitectură - vai, elita studenţimii). Orice paranghelie devenise un blestem, nu ştiam cum să mă cărăbănesc mai repede. Fără exagerare, au fost nopţi de primăvară când, dacă nu aveam unde să mă duc, mai dormeam şi prin Parcul Circului.

Ajunsesem să privesc hip-hop-ul cu nostalgie... noroc că prietenul cu pricina nu prea ţinea la băutură - înveselirea lui nu m-a dus la faliment.

În zilele noastre şi în cartierul unde locuiesc (Colentina), dacă mi-aş păstra aceleaşi exigenţe ca atunci, ar trebui să nu mai trec pe acasă... Mă gândesc dacă aş îndrăzni să mai fac o dată acelaşi pariu, dar mai bine nu. Nu mai am curaj.

În încheiere, spune-mi, te rog, ce mesaj ai dori să transmiţi fanilor rock din România.

Sunteţi cei mai mişto oameni, ar fi cazul să faceţi cât mai mulţi copii!

PS: Dedic folosirea obsesivă, pe alocuri chiar enervantă, a cuvântului "a gândi" omului cu cel mai fain nume de familie posibil. Varianta proletcultistă cred că ar fi sunat cam aşa: Mihai Munca. Mulţam frumos pentru spaţiul de emisie!

Interviu cu Ştefan Hâncu, chitaristul (şi omul bun la toate al) formaţiei "Dulceaţa morţii" (partea I)

Cum ai descoperit lumea muzicii, când te-ai apropiat pentru prima oară de ea? A fost muzica „prima iubire”, cea care nu se uită niciodată?

În copilărie am dat peste muzică. Părinţii mei s-au gândit să-mi cumpere o chitară mică (aveam parcă nouă ani, una de mărime normală mi se părea contrabas). Cred că i-aş fi făcut mai fericiţi dacă m-aş fi prostit un pic cu chitara, pentru ca apoi s-o las baltă, ca un viitor om serios, şi să spunem c-am încercat-o şi pe asta. Dar n-a mers chiar aşa.

De fapt, chiar era cât pe ce să-i fac fericiţi: am două amintiri cât se poate de concludente. Unu: ai mei aveau o bandă de magnetofon cu mine cântând o tâmpenie pentru copii. Cântam fals şi, când le căşuna să-i dea drumul, ca să-şi distreze invitaţii, îmi venea să mă urc pe pereţi. Tânjeam s-o găsesc şi să şterg înregistrarea compromiţătoare, dar n-am reuşit. Azi m-ar amuza, probabil...

Şi doi: aveam un joc electronic rusesc cu o maşină de curse (două butoane, stânga-dreapta, trebuia să ocoleşti obstacole), poate ştii la ce mă refer, strămoşul jocurilor pe „deşteptofon”. Ţin minte precis că mi se părea mai tentant decât chitara - apropos de ce mare dragoste a fost.

Mai târziu, când am început să cred că e ceva de capul meu, a început să-mi placă să cânt la chitară, mai degrabă pentru acele momente în care eram centrul atenţiei. Un lux pentru mine, altfel "un copil liniştit", tipul care stă de o parte şi nu trebuie să te străduieşti prea mult să-l ignori. Haios e că doar în primii ani, când eram complet bâtă, mă gândeam că sunt un mare chitarist. Pe măsură ce învăţam mai mult (eram deja la liceu), a devenit tot mai evident că nu ştiu mare brânză. Acum ar trebui să-l citez pe Socrate, "ştiu că nu ştiu nimic", dar nu sunt încă suficient de deştept pentru asta.

De ce ai ales genul muzical pe care îl "profesezi"?

Întâi de toate, trebuie să recunosc că nu ştiu ce gen cânt. În general, toată babilonia are o rădăcină bine fixată în metalul greu, deşi am la activ şi câteva piese acustice care n-au treabă nici cu cel mai blajin rock din lume. Hai să lansăm un concurs cu premii în albume Dulceaţa morţii şi bere (ca să fie, totuşi, cineva interesat să răspundă...). Întrebarea concursului: în ce gen muzical v-aţi gândi să încadraţi trupa Dulceaţa morţii?

De ce am ales... asta? Păi, nu am ales nimic. La început, ca tot omul normal la cap, am abordat genul care îmi plăcea cel mai mult din oferta deja existentă. Apoi m-am trezit că o iau într-o direcţie din ce în ce mai extraterestră, iar complexitatea scornelilor friza tot mai mult duşmănia faţă de ascultător. La asta a contribuit şi singurătatea mea deja cronică (în calitate de muzician) şi care ameninţa să devină veşnică. Iniţial făcusem înregistrări ca să am material pentru o eventuală formaţie, dar mai târziu le făceam direct pentru album. Le-aş putea cânta pe o scenă, fireşte, însă mi-ar trebui o mulţime de "mercenari" foarte, foarte buni, ca să nu mai vorbesc de condiţii tehnice pur şi simplu prohibitive. În general, o trupă rock cu trei chitarişti are toate şansele să se audă prost live (dacă nu se numeşte Iron Maiden, bineînţeles), iar eu am nevoie de mai mult de atât.

Am avut un moment în care m-am lovit cu capul de pragul de sus - dacă vă gândiţi la o piesă de peste zece minute, cu opt instrumente simultane, v-aţi făcut o idee. Nu-mi mai trebuie aşa ceva - nici mie, dar vouă? Apoi am revenit la gânduri ceva mai bune: muzica o fac tot complicată, însă ascultabilă (zic eu).

Încă ceva: sunt unul dintre fericiţii care nu s-au luptat din greu ca să-şi găsească un stil. De fapt, nici n-am încercat - fac muzică electronică, metale grele, cânt la fluier, la mandolină, urlu ca la Sepultura, "stilul" e acolo, acelaşi.

Muzica ta s-ar asemăna mai bine cu o formă de protest sau cu un anumit tip de mesaj pe care doreşti să-l transmiţi ascultătorilor?

Cu riscul de a te face să râzi (nu că râsul ar fi o problemă, dar mă gândesc la genul care se termină cu un infarct), mesajul meu i se adresează în primul rând lui Dumnezeu. Şi chiar ai nimerit-o, este un protest. Mai demult mă gândeam să fac o înregistrare cu un miting, la care s-ar protesta împotriva vieţii şi a morţii, a ghinionului, suferinţei etc. Pe scurt, împotriva condiţiei umane - desigur, e o naivitate, dar eu nu creez un sistem de gândire filosofică.

Cel puţin versurile pe care le-am scris până acum despre asta sunt: anti-viaţă/soartă/Dumnezeu. Am făcut şi versuri pro-Dumnezeu, pe post de drept la replică - doar am lucrat în jurnalism, nu? Culmea este că acele versuri satisfac exigenţele unor creştini destul de riguroşi... nu vă spun care sunt piesele, sâc!

Oricum, eu rămân, în primul rând, un compozitor de muzică instrumentală; şi pe instrumente cred că transmit acelaşi lucru.

Ce vreau să le transmit prin drăcoveniile mele colegilor de specie umană? Bună întrebare, dar nasol răspuns: nu ştiu exact. În niciun caz aberaţii cum ar fi "viaţa e de cacao, hai să ne sinucidem". Eu, de fapt, nu sunt orientat către public, în general, şi cu atât mai puţin spre un public-ţintă (denumirea vulgară: "artist comercial"). Asta nu are nimic de a face cu lipsa de consideraţie faţă de ascultători, nepăsarea etc. Pur şi simplu, eu exprim ce simt, fără să mă întreb dacă o să intereseze pe cineva, dacă o să se vândă. Rezultatul este ceva bun/prost/plăcut/neplăcut şi aşa mai departe, dar autentic. Un mesaj pe care îl poţi interpreta în fel şi chip, dar nu ştii de la cine e, tot aşa cum nici autorul nu ştia cui îl trimite (The Police au spus-o cel mai bine: "message in a bottle").

Faptul că folosesc mai degrabă tonuri negative (uită-te la titluri, nu prea rânjeşte voioşia din ele) nu înseamnă că m-am gândit să vă expectorez în urechi răul meu de viaţă, în speranţa de a vă molipsi. Nici pe departe: sictirul, în forma brută, merge ca sursă de inspiraţie, dar în muzica pe care o asculţi el s-a transfigurat. Asta înseamnă arta, cel puţin pentru mine: o ofrandă a omenescului, către oricine e dispus să o primească. Mă gândesc că, poate, cei mai buni artişti oferă chiar... dumnezeiescul (fie şi o picătură, un atom), dar mă îndoiesc că ar fi şi cazul meu. Oricum, şi muzica ăstora ca mine tot înseamnă ceva.

În bumţi-bumţi nu există nici măcar un strop de omenesc; vorba dragei de Ada Milea: triumful maimuţei în om.

Numeşte, te rog, câteva formaţii pe care le admiri şi care, eventual, te-au influenţat.

Ăăăă, parcă ne gândeam la un... mini-interviu, nu? Hai să scurtăm un pic partea asta, ok? (iniţial, formularea era de „mini-interviu”, n.n.). Deci, îmi sunt dragi ălea 20-30 de formaţii la care te-ai gândi şi tu şi, probabil, orice pletos între 15 şi 65 de ani pe care l-ai întâlni pe stradă.

Dacă trebuie să dau un răspuns mai personal: îl iubesc din tot sufletul pe Joe Satriani. Înţeleg că a auzit de moartea lui Hendrix pe un stadion de fotbal american (era la o echipă de juniori) şi s-a gândit: nu sunt în locul potrivit, eu trebuie să fac ce făcea el. Din punctul meu de vedere, l-a depăşit. Să-i dea Dumnezeu sănătate şi drumuri prin România! Pur şi simplu, două concerte la noi (până acum) reprezintă mult prea puţin.

Hai să vorbim şi de "frăţiorul" lui Satch. În 2000, Steve Vai a ţinut concertul care m-a impresionat cel mai mult din toată viaţa. Pentru două ore, n-am mai fost pe lumea asta. Când am ieşit de acolo, deodată mi-am adus aminte de mine, îmi era foame, sete etc. Apoi, vreo săptămână m-am tot gândit să las chitara atârnată de gard, că nu mai are rost. Dar mi-a trecut, aşa că acum mă pot bucura de orice culme a artei, chiar dacă se întâmplă să scoată în evidenţă că eu sunt un nimic.

Altceva: sunt mort după Savatage. Trecând peste numele neinspirat (cred că e un colaj între Savage şi Avatar, formaţiile de la început ale fraţilor Oliva), ce au realizat este supraomenesc. Vivat şi producătorul lor, Paul O'Neill, pentru meritul de a-i fi încurajat să abordeze rock-ul simfonic - le iese absolut fantastic!

Desigur, nu aveau cum să nu mi se pară meseriaşi cei de la Dream Theater. Totuşi, cred că m-am cam oprit prin 2000 şi ceva - albumele noi sunt, bineînţeles, foarte bine gândite şi lucrate în cel mai mic detaliu, dar mie nu-mi mai transmit aceeaşi trăire. Există un Dream Theater înălţător (cum ar fi albumele Images and Words sau Falling Into Infinity), dar şi unul damnat, de iad (mai ales pe discul Awake). Mai recent, aş zice că există un Dream Theater foarte, foarte tehnic şi cam atât.

Ultima mea iubire este Type O Negative - până acum câţiva ani digeram doar Black No.1 sau Wolf Moon, dar acum mă regăsesc în întreaga creaţie a acestui uriaş. Peter Steele chiar sărea de doi metri şi mă gândesc că i-a trebuit un sicriu de comandă specială. Odihnească-se în pace!

Apropos, nu ştiu dacă e cazul să menţionez chestia asta aici, dar, în fine, n-are ce să strice: când o să fiu plantat, mi-ar plăcea ca îndoliata asistenţă să asculte albumul Draconian Times, de Paradise Lost.

De ce îl prefer pe Nabokov unora dintre autorii contemporani

Sursa foto:

By Giuseppe Pino (Mondadori Publishers) - http://www.gettyimages.co.uk/detail/news-photo/russian-born-american-writer-vladimir-nabokov-showing-some-news-photo/141569097, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=41414399

Vladimir Nabokov nu este autorul meu preferat nici din literatura universală (unde „conduc” Hermann Hesse, Virginia Woolf, Julio Cortazar şi alţii), nici din literatura rusă (fiind „depăşit” - doar în topul preferinţelor personale, desigur - de Fiodor Dostoievski şi Mihail Bulgakov).

Cu toate acestea, îl prefer clar unora dintre autorii contemporani, şi voi explica şi de ce.

(Pare ambiguu că l-am ales drept exemplu, deşi am afirmat că sunt alţi scriitori pe care îi apreciez mai mult. Postarea de faţă a luat naştere pur şi simplu fiindcă am constatat că am ajuns la a patra carte de Nabokov - în ordine, Lolita, Ada sau Ardoarea, Disperare şi Foc palid -, în timp ce din literatura contemporană nu reuşesc să mă acomodez mai cu nimic).

Am fost uluit să constat că unul dintre romanele care au făcut vâlvă în anii trecuţi, „Ţara lui Dumnezeu”, de Ross Raisin, mi s-a părut atât de prost încât, de fapt, nici nu am reuşit să îl duc la bun sfârşit. Am mai răsfoit şi alte romane contemporane, mai puţin cunoscute, ce-i drept, şi mi s-au părut lipsite de substanţă şi pline de trivialităţi. Văzând că nu mă acomodez cu nimic, am încercat să citesc „Cain” de Saramago (e drept că am impresia că am făcut cea mai proastă alegere, sunt alte scrieri ale lui care probabil sunt mai bune) şi „Cartea neagră”, de Orhan Pamuk, şi atât cât am citit nu mi-a plăcut deloc.

Fireşte că, dacă aş beneficia şi de recomandările unui librar priceput, aş găsi până la urmă ceva demn de atenţie şi în contemporaneitate, dar cert e că m-am reîntors rapid la clasici - în speţă la Nabokov.

Vladimir Nabokov a fost un scriitor mare, fără îndoială. Nu se află chiar în topul preferinţelor mele fiindcă, dincolo de un soi de aroganţă care pare că se desprinde din multe paragrafe ale sale, uneori diluează textul sau recurge la divagaţii uşor superflue. Dar, în afară de aceste observaţii pe care mi-am permis, poate cu prea multă îndrăzneală, să le fac, ştie să scrie. Se vede că s-a născut pentru a scrie, când îl citeşti ai impresia că deguşti un vin vechi şi bun. Personajele sunt bine conturate, textul se parcurge cu plăcere, iar „Disperare” şi „Foc palid” mi se par două lucrări de excepţie, motiv pentru care voi încerca, după un popas prin Kafka şi Joyce, să parcurg şi alte cărţi ale sale, în special „Darul”, despre care am citit lucruri interesante şi care simt că mă atrage încă de pe acum (fiindcă are destule, cu ruşine spun că am citit doar patru).
Update. Am încheiat lectura romanului ”Darul” şi pot spune că e o carte extraordinară. Găseşti în ea, pe lângă specificul lui Nabokov, şi profunzime dostoievskiană, şi umor fin bulgakovian, şi asta într-o manieră aparte, fără a-i copia pe autorii pe care i-am plasat înaintea sa. De fapt, o parte dintre observaţiile pe care mi-am permis să le fac pe marginea cărţilor lui Nabokov se datorează faptului că am început lecturile cu ”Lolita” şi ”Ada sau Ardoarea”, pe care nu le consider cele mai bune cărţi ale sale. Dacă aş fi început cu ”Foc palid”, ”Disperare” şi ”Darul”, aproape sigur că nu aş fi fost deloc critic.

Cât despre noile „senzaţii” ale literaturii contemporane, cât despre thrillere, fantasy şi literatură erotică, sau altele produse „pe bandă rulantă” pentru a îmbogăţi editurile şi librăriile... deocamdată nu! (Precizare: totuşi aş putea numi două autoare contemporane, pe care încă nu le-am aprofundat suficient, Kate Morton şi Helene Gremillon, care mi se par talentate, cu destul har).

Imperfecţiune

Emoţii pierdute

Ale trecutului

Imortalizate în noi înşine

Ca într-o dioramă.

Gânduri rătăcite

Ale prezentului

Tinzând către absolutul

A ceea ce am fi putut fi,

Dar nu am ajuns niciodată.

Fiinţe damnate

Ale viitorului,

Negându-şi propria identitate

În irizaţii halucinante

De bazalt spulberat,

Trecând strigătul primitiv

Prin filtrul insipid al civilizaţiei.

Am fost. Suntem. Vom fi.

Copiii cu glasuri sparte ai infinitului. 

(Poezie proprie) 

Impresii despre Firmanul orb - Ismail Kadare

Sursa foto:

De la Mariusd51 - Operă proprie, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=47411095 

 

Aşa cum anticipam după ce am citit câteva însemnări pe Internet, Kadare, din fericire, se apropie în această culegere de nuvele de stilul din Podul cu trei arce, adică metaforic, contorsionat, cu iz de basm pentru oameni maturi, folosind mijloace de exprimare rafinate, dar pe care m-aş feri să le cataloghez în vreun fel - aş spune că sunt „marcă înregistrată”.

În Biserica Sfânta Sofia, avem de-a face cu o alegorie. Totul, de la cerinţa reconstruirii unei biserici şi transformarea ei din edificiu creştin într-o geamie, până la data de naştere a arhitectului ales şi hermafroditismul său, ne sugerează că o mare creaţie nu se poate naşte decât prin contopirea contrariilor, prin acel principiu, dacă vreţi, împrumutat de la chinezi, cel de Yin şi Yang. Scriitura curge lin, firesc, fără asperităţi inutile, şi singurul lucru pe care i l-aş reproşa este că nu a dezvoltat aceeaşi idee într-o nuvelă mai amplă.

Adio trecutului a devenit pe loc, după ce am terminat-o, una dintre nuvelele mele favorite „din toate timpurile”, una căreia i-aş acorda nota 10 fără să clipesc. Şi aceasta pentru că, în pofida unui început care m-a făcut să cred că este o povestire mai lejeră, pe măsură ce înaintează spre final, ne dăm seama că este una care merge la esenţe, care, dincolo de o fină analiză psihologică, ridică problema bine-rău, moral-imoral, atât în ţările creştine, cât şi în cele musulmane, şi pentru faptul că Kadare înţelege că problema este universală, şi că pentru aceasta suntem pe Pământ, pentru a alege şi pentru a ne confrunta cu consecinţele alegerilor noastre (vezi finalul halucinant, în care dilema în care se află Beqir Ali este comparată cu actul lui Irod, de a-l căuta pe Hristos pentru a-l ucide, şi în clipa în care înţelege că actul său imoral este unul şi acelaşi lucru cu cel relatat în scrierea biblică, eroul are impresia „că-şi pierde minţile”), autorul albanez a căpătat respectul meu pe vecie. Două citate care vă vor convinge, sper, alături de pledoaria mea, să citiţi nuvela: „De ce l-ai făcut pe om atât de rău, Allah?” şi „Administraţia e ceva de suprafaţă. Poţi s-o instalezi sau s-o retragi uşor dintr-o ţară. În vreme ce chestia cealaltă, spiritul, dacă s-a prins, cu greu mai poate fi smuls”.

Citind Firmanul orb, am parcurs o mică bijuterie distopică, în care Kadare (dincolo de nevoalata înfierare a abuzurilor unui regim totalitar, care de altfel se afla la putere în Albania atunci când a fost scrisă nuvela, adică în 1984) pune accentul în primul rând pe absurdul generat de orice regim de acest tip, ca şi pe metodele inumane pe care le foloseşte. Totul este împins la extrem – şi ştiţi care este culmea? Că, deşi nu agreez în mod particular literatura ”anti-regim”, sau cum doriţi s-o numiţi, am prins în câţiva ani din tinereţea mea exact acest absurd. Când se dăduse decret ca timp de două ore, după-amiaza, să se întrerupă curentul pentru a se face economie, când mâncarea era raţionalizată (se dădea pe ”cartelă”), şi multe altele asemănătoare. Aşa încât ştiu că nuvela lui Kadare nu este o forţare, o ”blufare”, ci este inspirată din pura realitate. Dusă, cu măiestrie de scriitor, la o altă cotă.

Furtul somnului imperial este o schiţă de dimensiuni reduse, plină, în egală măsură, de umor şi de gravitate, alternând elementul satiric cu cel de analiză a unor moravuri.

Neamul Hankonaţilor este o relatare epopeică despre suişurile şi coborâşurile unei familii care se stabileşte pe nişte pământuri obţinute în urma unui jurământ strâmb. Naraţiunea captivează şi este scrisă într-un mod care te cucereşte, plin de iz oriental. (Pentru inegalabila propoziţie despre ”savanţii ghiauri” care cunoşteau secretele banului, respectiv: ”Chiar şi numele îl aveau oribil: economişti”, pe care în limbaj de net aş însoţi-o cu emoticoane de râs în hohote, îi acord încă un plus nuvelei...). Finalul recunosc că m-a surprins: tocmai când să zic că totul a curs într-un singur sens, că Hankonaţii n-au înţeles nimic din lecţia vieţii, Basri Hankon întocmeşte un testament prin care lasă toată averea unei fundaţii cu scop umanitar. Acest sfârşit îmbogăţeşte întreaga scriere şi este, de fapt, cel potrivit pentru a oferi cititorului o profundă temă de meditaţie asupra valorilor spirituale în raport cu cele materiale. Iar procesul prin care testamentul este anulat fiindcă Basri Hankon ar fi fost nebun demonstrează că avariţia şi nimicnicia pot câştiga lupta terestră, dar nu au nicio putere asupra sufletului...

Da, per ansamblu Ismail Kadare mă uimeşte. Nu sunt deloc un bun comentator al literaturii contemporane, fiindcă nu m-am putut acomoda cu aceasta, mărginindu-mă în general la clasici.

Până în prezent, şi îmi asum această afirmaţie, am găsit o afinitate reală doar cu Irvin D. Yalom, cu Haruki Murakami şi cu Ismail Kadare. E drept, nu cu absolut tot ce au scris aceştia, ci cu acele opere care mi s-au părut reprezentative. (Asta dacă nu o includem în discuţie pe Clarice Lispector, geniala scriitoare braziliană - de origine ucraineană - decedată în 1977).

Important e că literatura bună merge mai departe, că soarta ei nu e lăsată la voia întâmplării.