O scenă din viaţa unui pictor călător

de Ruxandra C.

Foto: librariaonline.ro

Cartea nu este o semiplăsmuire biografică, unde ”atmosfera suprarealistă, sufocantă” a naratorului amprentează cursul vieţii altcuiva – cum precizează The New Yorker. Nu-i nici ce consideră ”La Nacion” când afirmă că romanul ”pare să fie o maşinărie de fabricat frumuseţe, un mecanism ce descrie fericit lumea argentiniană”.

Nimic nu este contrafăcut, inventat – mărturie stă corespondenţa neîntreruptă purtată de Rugendas cu Louise, singura fiinţă căreia i s-a confesat necenzurat – iar faptul că la noi, cititorii, răzbate lăuntricul pictorului se datorează specificului perceptiv al scriitorilor argentinieni.

Aşadar, volumul îl etalează pe Johann Moritz Rugendas, artist înnăscut, şi scoate la iveală de sub epiderma fiinţei, de zi cu zi, trăirile unice ale creaţiei umane.

...Johann şi-a dezvăluit vocaţia la frageda vârstă de patru ani, ilustrând o caracteristică genetică pe filiera străbunicului, bunicului şi tatălui: desena foarte rapid, precipitat şi reproducea fidel detaliile obiectului aflat în atenţie.

Ambele abilităţi au atras atenţia marilor exploratori ai vremii care l-au antrenat în expediţiile lor în postura de ilustrator, pe timpul acela nefiind, încă, inventat aparatul fotografic. S-a descurcat cu brio. În pragul vârstei de douăzeci de ani, dobândise notorietate în ”fizionomia naturii”, procedeu conturat de naturalistul Humboldt şi împlinit de tenacele discipol - ”un soi de geografie artistică”, ”un mod de a capta idilic lumea”, o ”ştiinţă a peisajului”.

Rodul primelor călătorii în provinciile braziliene va fi valorificat într-o ediţie ilustrată, după care va detalia un prelung turneu latino-american în Mexic, Chile, Peru...

Un element curios şi foarte interesant se degajă din temerea unei eventuale disjungeri, intuită de Humboldt, când a înţeles că pictorul doreşte să includă în itinerar Argentina. ”Nu-ţi irosi talentul care constă mai ales în faptul că desenezi ceea ce-i cu adevărat excepţional în peisaj” - scrie mentorul – şi adaugă două pagini de ”ilustraţii posibile”.

Or, docilul discipol îşi dorea tocmai depăşirea condiţiei de ilustrator peisagist în favoarea devoalării sensului profund, fundamental al naturii prin interpusul umanului. Iar alegerea Argentinei ca teren optim experimental s-a dovedit ulterior cea mai izbutită ”revelaţie”.

Un început de fractură cu trecutul s-a produs la finele anului 1837, când Rugendas porneşte pe cont propriu alături de germanul Robert Krausse aventura argentiniană. Copleşit de ceva ce el însuşi numea mitul său personal.

Aşa a părăsit Anzii şi a coborât la Mendoza şi s-a lăsat purtat, contrariat, de ineditul manifestărilor – naturale şi omeneşti – lăsând frâu liber tentaţiei de a reformula prin instinctul de artist. Şi a corela, în noi ecuaţii existenţiale, semnalele captate din exterior. Mai întâi a descoperit marele landou al călătoriilor de la un pampas la altul, a reflectat asupra vitezei lui, măsurabilă numai în mari unităţi de timp, a urmărit microscopia figurilor pe care le transporta ori depăşea în drum şi a conchis că mişcarea atinge disoluţia şi prin minimele ei extreme. Apoi a descoperit existenţa cutremurelor de pământ, violente, pe urmă a aflat de iureşul şi dezastrul provocat sistematic de năvala indienilor.

S-a apucat să deseneze, să recompună din crochiuri abil conturate universul landoului.

Însă ”n-a apucat” nicio năvălire, nicio mişcare telurică. Nu ştia cum avea să redea prin desen fenomenul, dar a priceput că nicio stihie nu-l va putea opri din drum.

La ceasul fatidic a pornit în galop, iar calul ”i-a răspuns cu o energie nervoasă”, urmărind cavalcada unui stol de lăcuste.

Norii se lăsau tot mai jos – un soi de întuneric prin care se putea vedea – şi, brusc, s-a auzit un tunet puternic.

Trei trăsnete consecutive au lovit ”în creştet” călăreţul şi calul.

...Pictorul a supravieţuit miraculos. Desfigurat odios, cu migrene atroce, cuprins periodic de convulsii spasmodice, cu pauze scurte, întreţinute medicamentos. Am subliniat ”pictorul”, deoarece harul, deprinderile, desenul au fost singurele repere rămase intacte ale făpturii de odinioară.

Acestea sunt miezul biografiei şi al cărţii pe care César Aíra le-a ridicat la rangul de capodoperă.

Deşi într-o desăvârşită ruină fizică, Rugendas n-a dorit niciodată să moară; la primul semnal că undeva se ivise un eveniment demn de interes, el se ridica primul în picioare şi, la faţa locului, cu precizia şi febrilitatea din anii copilăriei, dădea viaţă unor desene de vis.

Tot pe-atunci s-a întâmplat ca indienii să îşi amintească să năvălească asupra localnicilor, să-i angajeze într-un ciclon de luptă, care pe care, iar artistul să se zvârcolească spasmodic, în criză. Şi-a acoperit figura stâlcită cu o mantilla, a încălecat calul şi, din goană, a aşternut tumultul. Trecea de la o faţă la alta, de la o foaie la următoarea, ca trăsnetul ce căzuse pe păşune – icnind de durere – dar în totală consonanţă cu principiul său suveran, ”activitatea psihică se traduce în mişcarea feţei”.

Scriitura lui Aíra e profundă şi sugestivă – reamintesc, se bazează în totalitate pe corespondenţa dintre Johann şi sora sa – şi atinge apogeul în scena finală, când, imperturbabil, pictorul se instalează şi desenează în tabăra indienilor, lăsând războinicii fără glas. Demonstraţia harului supraomenesc, manifestat dincolo de limita umanului, triumfător în orice circumstanţe, fiind de natură subtilă.

Cronică The Tales of Hoffmann (1951)

de Mihai Gîndu

Foto: Cinemagia

Un musical perfect pus în scenă şi cu influenţe faustiene care impresionează prin decoruri, eleganţă, acuitate artistică şi parfumul de epocă.

Cinefilul este invitat la o punere în scenă ce nu respectă tiparele unui film clasic, dar împrumută elemente din operă, balet, teatru, combinate într-o poveste aparte.

Tot ce ţine de decoruri, machiaj, coregrafie este, fără îndoială, la superlativ.

Ne-am putea întreba dacă avem nevoie de un asemenea melanj, însă având în vedere felul în care a fost montat şi regizat, răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ.

Este o operă fantastică pe un libret în limba engleză de Dennis Arundell, după un text franţuzesc aparţinându-i lui Jules Barbier, cu participarea The Royal Philharmonic Orchestra.

Pare, într-o anumită măsură, şi un omagiu adus filmului mut – la fel cum avea să fie, peste ani, şi premiatul cu Oscar ”The Artist”. Spun într-o anumită măsură fiindcă nu este un film mut, este o operă, dar prin câteva scene de la început are tangenţe şi cu acesta. Personajele amintesc pregnant de epoca de aur a acestui gen care este astăzi pe nedrept uitat de unii, deşi toată lumea a auzit măcar de Charles Chaplin, de Bela Lugosi sau de Lillian Gish.

Este vorba, subînţeles, despre iubire şi pasiune (mai mult sau mai puţin mărturisită şi împărtăşită), despre cât valorează conştiinţa unui om, despre viaţă şi efemeritate, despre păcat şi damnare, dar şi despre fantastic, incluzând mitul creării unei fiinţe aparent vii dintr-un mecanism – adaptate artistic impresionant.

Dacă iubeşti Arta, scrisă cu majusculă, este imposibil să te lase indiferent acest film care nu ar putea fi numit desuet decât, eventual, de către cei care au crescut aproape exclusiv în epoca efectelor speciale şi a filmelor cu supereroi.

Această punere în scenă are şi eleganţă, şi parfum de epocă, dar şi şarm frivol şi descriere a plăcerilor lumeşti, este şi feerie, şi tragedie, este o trecere (în bună măsură muzicală) prin mai multe etape şi faţete ale vieţii.

Desigur, dacă nu vă plac absolut deloc opera sau teatrul, atunci nici ”The Tales of Hoffmann” nu este o recomandare potrivită, dar pentru cei care apreciază o arie mai variată de reprezentări artistice, este chiar alegerea ideală.

În scenariu sunt mai multe poveşti distincte, a doua şi a treia fiind la fel de interesante ca Faust, cu care au multiple tangenţe, dar nu firul narativ e esenţial, deşi în mod cert merită urmărit, ci realizarea.

Necesită o oarecare răbdare şi minimă pregătire culturală pentru a fi ”degustat” până la ultima scenă, dar merită.

Întreaga distribuţie interpretează fără greş, iar Moira Shearer (nume real: Moira King) dovedeşte reale calităţi de balerină şi de actriţă şi, în plus, întruchipează perfect eternul feminin.

Dacă apare ca absolut meritat Ursul de Argint pentru cel mai bun muzical (1951), primit de Emeric Pressburger şi Michael Powell, găsesc de neînţeles cum la Oscar a adunat doar două nominalizări, la cea mai bună scenografie şi cele mai bune costume. De ce doar nominalizări? Şi de ce nu şi alte premii? În genul ales (subliniere necesară), consider că realizatorii filmului ”The Tales of Hoffmann” nu aveau cum să facă mai mult, nu aveau ce standard superior să atingă.

Dar cinefilul va trece, cu siguranţă, peste problema premiilor şi va savura, sunt convins, această realizare artistică impresionantă.

Cronică Delicateţe (2011)

  de Ruxandra C.

Foto: Cinemagia

În volumul ”Inteligenţa materiei”, autorul, D.C. Dulcan, un reputat neurolog, se referă la ”eternul feminin” în termeni laudativi, excesul cochetăriei nefiind considerat nadă frivolă, ci expresia înduioşătoare a unei structuri lăuntrice specifice. În opinia dumnealui, vestimentaţia mulată pe corp, viu colorată, se asortează cu frumuseţea naturii, izvorâtă primăvara, iar clipitul din gene e aidoma bătăii aripilor de fluture.

În această cheie, Markus Lundl (François Damiens), angajat într-o multinaţională cu sediul în Paris, se va strădui să o descopere pe Nathalie Kerr (Audrey Tautou), cea desemnată de patronat să coordoneze activitatea ”suedezilor”. Adică a grupului scandinav ce s-a coagulat în cadrul societăţii.

Totul decurge standard – fiecare are în custodie un dosar, se întrunesc când şi când în jurul unei mese rotunde, iar ”şefa” le ascultă raportul individual şi oferă sugestii. Rezultatele sunt pe măsură.

Veghea draconică a cerberului are efectul birjarului ce biciuie caii înhămaţi la poştalion, totul se soluţionează perfect şi la timp.

Ce nu bănuiesc subordonaţii e că la obârşia neobişnuitei determinări, neclintită, se afla tragedia ce a spulberat umanul din Nathalie.

Se căsătorise cu Francis dintr-un avânt nebunesc, declanşat amuzant din preferinţa amândurora pentru sucul de caise, dar s-a curmat totul la fel de neaşteptat, bărbatul fiind strivit de un autoturism, pe când făcea jogging în stradă.

Niciuna dintre tentativele anturajului de a o scoate din starea apăsătoare nu a fost încununată de succes – nici ofertele colorate ale caselor de modă, nici rafinatele produse ale parfumeriilor, nici măcar cina cu tentă romantică luată cu patronul atât de atrăgător într-un restaurant de lux nu au putut anula golul lăuntric.

Fraţii David şi Stéphane Foenkinos – regizorii ce au colaborat prima oară, direct, la realizarea unei producţii cinematografice în ”La délicatesse” - comută surprinzător, neaşteptat derularea evenimentelor, punând sub semnul întrebării autenticitatea manifestărilor ”la vedere” afişate de Nathalie.

Cât şi până când va rezista convenienţa, dacă şi mai cu seamă cine va face să irumpă femeia autentică, din interior?

Contrariat de eludarea sistematică a dosarului său, 114, Lundl – un nordic tipic, blonziu, purtând acelaşi pulover peticit în coate şi cu o figură cam ştearsă, bate timid la uşa îndrumătoarei de proiect şi apasă pe clanţă. Nathalie îl priveşte fix. Se ridică, se îndreaptă grăbit spre intrare, sărută voluptuos oaspetele şi revine la matcă, unde se reaşează la birou şi anunţă cu voce sigură: ”Vă rog să reveniţi mâine dimineaţă”.

Nedumerit din cale-afară, dar încurajat de întâmplarea din ajun, se reînfiinţează la raport, însă femeia deapănă observaţii statistice fără a-i mai acorda altă atenţie. Atunci, Markus se sprijină cu mâinile în marginea biroului şi grăieşte răspicat: ”De ce m-aţi sărutat ieri?”.

Nathalie se preface că nu-şi aminteşte nimic.

Bărbatul nu se descumpăneşte şi cere imediat un răspuns.

Încolţită, Nathalie dă din umeri şi declară, morocănos: ”Dacă aşa a fost, uită, episodul nu înseamnă nimic”.

Din acest moment începe jocul pisicii cu şoarecele – uneori galeşă, alteori agilă, nelăsând să-i scape prada, din nou incitantă.

Eternul feminin, dezvăluit în cele mai rafinate ipostaze.

Coafată şic, zâmbeşte şăgalnic, apoi dintr-o dată se transformă în stană de piatră... Merg împreună la un restaurant, comandă consultând lista, remarcă varietatea meniului, râde, destinsă, dar odată ieşită în stradă se pierde în noapte, de una singură. Îl însoţeşte pe Markus la teatru, sclipitoare, dar la căderea cortinei pare pierdută în veşnicie, ignorând că s-ar afla unde se află.

Markus nu doreşte să o mai întâlnească, explicându-i şi motivul: ”Vreau să mă protejez pe mine”. ”Cum aşa?”. ”Aşa, bine...”. Perorează întărâtată, dar fără efect. Nu abandonează, însă, ideea-fundament. Îl pândeşte din umbră până ce îl descoperă refugiat pe acoperişul clădirii, se gudură şi îl ia de braţ.

Apogeul ”romance”-ului va fi atins (desigur, simbolic) pe un vârf de colină, când Lundl declamă cu umor: ”La promenadă, da, Liechtenstein-ul şi Statele Unite ale Americii”. La auzul remarcii, eroina clipeşte din gene des (exact ca în viziunea profesorului, ca bătăile din aripi ale fluturelui), îşi savurează victoria.

Chestiunea este că suedezul nu-i nici pe departe impersonalul pe care-l comentau cei din jur, ci o fiinţă inteligentă, subtilă şi cu foarte mult bun-simţ.

Din cavalcada evenimentelor ce au continuat este aproape imposibil să decelezi dacă Nathalie a fost în cele din urmă sedusă de ceea ce considera chiar ea delicateţea omului sau dacă a fost obsedată de capturarea totală a delicatului personaj, de subjugarea acestuia.

Certe sunt numai aspectele disputelor cu prietenii şi colegii, războiul, orgoliilor purtat cu patronul gelos, goana cu maşina, în bezna nopţi, ploaia torenţială care a dus-o în casa bunicii, aruncarea zarurilor în miez de noapte şi jocul de-a v-aţi ascunselea în grădina copilăriei.

Iar demne de interes devin părerile spectatorilor după vizionarea peliculei.