Sursa foto: colecţie personală
Roxana Costache -
Galeria internaţională de arte, Catalogul „Panorama 2009”, p.
48. Asociaţia culturală AIRES de Cordoba – Spania.
Ce credeţi că
aduce nou pictura dvs? Unde este mai inovatoare - în idee sau în
mijloc de exprimare?
Nu cred că problema se
pune în termenii aceştia. Am venit în pictură cu mine însămi...
Un om cu o avalanşă de gânduri. Le cern, ca până la urmă să
coagulez o viziune.
Într-o zi am realizat că
în fiecare dintre noi sălăşluieşte un Phoenix. Un dar al
divinităţii, ce ne permite să revenim în lumină, aşa cum zorii
se „ridică” din întunericul nopţii la cântatul cocoşilor.
Soarele se înalţă în spatele nostru, transmiţându-ne o energie
vitală. Atunci, propria cenuşă se trezeşte şi, asemeni unui
aluat, creşte spre a ne recompune. În această fază, chipul
semiconfigurat nu are gură, întrucât fiinţa a rămas mută de
uimire în faţa miracolului.
Acestei alegorii i-am
căutat o „imagine plastică”. Tabloul...
Nu fac schiţe, anterior,
ci mă aşez în faţa pânzei şi, cel mult, trasez câteva
linii-reper. Lucrez instinctiv. Iar culoarea „vine” şi îmi
serveşte - zic eu - ideea. Cum doreşte EA.
Ştiu că îl
admiraţi pe Dali. Odată ce l-aţi descoperit, credeţi că v-a
influenţat pictura? Şi dacă da, cum?
Îl admir, într-adevăr,
pe Dali. Nu ştiu dacă m-a influenţat, fiindcă de pictat aşa
pictez încă din copilărie... Sigur e un fapt: avem „ceva” în
comun – modul în care „construim” o lucrare, în care o
„naştem” dintr-un concept coagulat. Absolut acelaşi sentiment
îl am în faţa marelui pictor român Sabin Bălaşa. Evident,
păstrez proporţia, fiind conştientă de diferenţa în har.
Folosiţi în
tablouri mai degrabă culorile vii decât pastelul. Este un mijloc
de a impresiona privitorul sau un mod mai agresiv de exprimare?
Repet: coloritul se impune
EL. Probabil, culorile tari vor să exprime un tumult, să aducă la
suprafaţă un accent anume. Cert e că, invariabil, am ajuns la
acelaşi şi acelaşi „stil”. Chiar când, iniţial, porneam de
la o cromatică calmă, cu nuanţe calde. (Mama mea îmi zicea,
adesea, „de ce le tot strici”?).
Revenind la întrebare,
răspunsul e: nici, nici.
De altminteri, recent, am
realizat câteva piese în stil caracteristic - mă refer la
compoziţia ideatică -, dar cu altă predominanţă în colorit.
Albastrul. Acolo, marea se loveşte de un ţărm ciudat, reprezentat
de un om prăbuşit, cu faţa în valuri, sorbind însetat din apa
care, impasibilă, îşi „face jocul”, căutând să-l erodeze.
Aşa ceva nu poate avea nimic în comun cu negrul, roşul vermillon
ori galbenul aprins.
Numiţi, vă rog, câţiva pictori pe care îi consideraţi de referinţă.
Toţi
din curentul impresionist, Van Gogh, Rembrandt, Goya, Michelangelo,
Aivazovski, Ţuculescu.
Ce doriţi să
transmiteţi privitorului prin tablourile dvs.? Prioritar o stare, o
emoţie, o idee, o poartă către altceva - sau câte puţin din
fiecare?
O poartă către altceva.
Cât contează, în
viziunea dvs., culoarea şi cât ideea într-un tablou? Este
necesară o formă de expresie originală sau putem păstra tiparele
deja uzitate?
Nu se poate disjunge ideea
de culoare.
Fireşte, pledez pentru
expresia originală - cei ce au dus artele plastice mai departe, din
treaptă în treaptă, nu au fost epigonii.
Ce
mesaj aţi adresa iubitorului de pictură din ziua de azi şi din
deceniile următoare?
Artele
plastice contemporane plătesc îngrozitor tribut acelor dorinţe de
a fi originali cu
orice preţ. Se
practică „într-o veselie” forma „novatoare” fără fond şi,
pe acest traseu, adesea întâlnim baliverne. De fapt, observăm cum
tabloul nu trasmite DECÂT preocuparea autorului de a şoca, de a se
distinge prin ceva. Iar acel „ceva”, deseori, se reduce la o
„găselniţă tehnică”, adică mixtură de materiale (ziar,
sfoară, vopsea, cuie). Alţii trântesc laolaltă fragmente
incompatibile, recurg la simplificări succesive, considerând asta
esenţializare.
Nu
văd soluţia în experiment coloristic şi nici în moda de a pune
computerul să creeze „modele” pe care ulterior pictorul să le
coloreze diferit.
Pe
cale de consecinţă, iubitorul de pictură să nu se lase antrenat
în acest trend novator, aplaudând orice se promovează agresiv ca
succes artistic. Să se opună imposturii. Însă nu încurajez nici
„talibanii”, nici „aplaudacii de serviciu”. Cu atât mai
puţin mă încred în promovările bine coordonate prin campanii
soldate cu vânzări spectaculoase. Nu cred în operele elefanţilor
care pictează, în genialitatea copiilor de grădiniţă, a
veleitarilor ş.a.m.d.
Sper
ca, în deceniile următoare, publicul să poată admira creaţii
autentice, realizate din şi cu talent. Mult ori puţin - să fie
însă dar înnăscut.
