Faţa întunecată a timpului... şi cea luminoasă a scrisului

Foto: librariaeminescu.ro

De mult timp caut un reper în literatura străină contemporană, asumându-mi că nu sunt un prea mare admirator al unor nume de pe firmamentul acesteia, însă poate că nici nu am fost îndrumat corect, şi este posibil ca un răspuns să fie Javier Marías.

De cele mai multe ori, evit să mă las influenţat de ceea ce au scris criticii sau publicaţiile de specialitate despre un autor, evit chiar şi să le citez prea des (asta neînsemnând că nu trebuie luate în considerare, ci doar că e bine să trecem mai întâi totul prin propriul filtru – evident, fiind conştienţi că şi acest filtru este, la rândul său, imperfect. Dar reprezintă cu siguranţă oglinda operei în mintea noastră).

Însă nu pot începe impresiile despre cartea lui Marías ”Faţa întunecată a timpului” fără a cita ”The Hudson Review”, fiindcă esenţializează excepţional tenta acestui roman: ”În cea mai bună manieră a lui Borges, acest hibrid literar al lui Marías este luxuriant şi misterios”.

Într-adevăr, încă de la primele rânduri aminteşte de Borges (comparaţia nu mi se pare forţată): analitic, poate chiar analitic în exces, ceea ce nu e de mirare pentru un scriitor născut în Zodia Fecioarei (Apropo: aceeaşi cu Borges! Şi cu Cortazar). Jonglând cu cuvintele şi cu frazele într-un mod măiastru, seducător pentru cititor. Descoperind sensuri, ridicând probleme.

”Pierdem totul fiindcă totul rămâne, în afară de noi. Şi de aceea orice formă de posteritate poate fi un afront, şi poate că la fel se întâmplă cu orice amintire” - scrie autorul în preambulul romanului.

Roman-experiment, aş îndrăzni să afirm - Marías încearcă aici ceva oarecum asemănător cu Italo Calvino în ”Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Nu aplică fix acelaşi procedeu, dar ”se joacă” cu situaţiile, cu cuvintele, chiar cu mintea cititorului într-un mod inedit, având toate premisele de a deveni un roman-cult, ca şi scrierea lui Calvino. Ori vei iubi, ori vei detesta rezultatele – eu mărturisesc că mă încadrez în prima categorie, deşi la prima luare de contact cu scrisul lui Marías (Antologia de nuvele ”Când eram muritor”) am avut, pe lângă cuvinte de laudă, şi unele reticenţe.

E drept, deşi stilat, Marías încă nu îmi apare ca un scriitor pasional, cel puţin deocamdată. Dar are o tuşă personală, un spirit ludic şi o ”eficacitate” a scrisului care te cuceresc. Prin ultimul termen, relativ impropriu, am vrut să spun că te convinge că e scriitor la fel cum un meşter te convinge de profesionalismul său înmânându-ţi o lucrare fără cusur.

Din anumite experienţe pe care le-am avut cu literatura contemporană, am rămas cu impresia că unor scriitori le lipseşte conţinutul cu adevărat profund, dar nici forma nu e prea cizelată. Marías are însă cu adevărat cea mai îngrijită scriere pe care am întâlnit-o recent, e un artist care nu acceptă compromisuri.

De altfel, umorul său caustic şi uşor distant nu-i cu nimic diferit de cel al lui Nabokov, un autor faţă de care mi-am exprimat întotdeauna admiraţia.

Marías este sarcastic, dar cuceritor, direct, dar cu anumite subînţelesuri, ceea ce face lectura cu adevărat captivantă.

”Falsul roman” al scriitorului spaniol este un pretext – în bună măsură, reuşit – pentru a jongla cu situaţii, amintiri, descrieri, analize, într-un mod când comic, când dramatic.

Adevărul e că descrierile pitoreşti şi hazlii ale unor reprezentanţi ai societăţii engleze – de exemplu, familia Stone – şi alte întâmplări legate de apariţia ”Romanului Oxfordului” mi-au amintit de Huxley şi de al său ”Punct contrapunct”, o satiră neiertătoare.

Dar, când se îndepărtează de satiră, Marías filosofează asupra sensului existenţei şi al faptelor noastre – şi o face inspirat, nu doar pentru că citează din Shakespeare, ci şi fiindcă adaugă propriile judecăţi şi analize.

”Îmbătrânesc prea uşor vremurile şi ne debarasăm de ele, şi atunci cele dinainte devin antediluviene şi totuşi se ascund toate în mod înşelător, ne gândim uneori că astăzi nu mai există limite, nici opriri subite, nici scurtături brutale, că sfârşiturile şi începuturile nu sunt trasate niciodată cu linia de demarcaţie pe care ni se pare că o vedem uneori retrospectiv, şi crezul acesta este, de asemenea, înşelător”, spune undeva autorul.

Remarcabil este şi mini-portretul pe care i-l face scriitorului şi poetului Richard Middleton, un talent autentic, care din păcate şi-a pus capăt zilelor la numai 29 de ani.

Per ansamblu, o lectură extrem de instructivă şi utilă, pentru că îţi ridică probleme şi te pune în contact cu diferite faţete ale lumii literare şi nu numai, o operă aparţinând vizibil unui om cult şi care are ceva de spus.

Recomandată tuturor, dar cu precădere fanilor literaturii sud-americane şi ai lui Huxley, având similitudini cu ambele.

Eminescu - slove nepieritoare, mesaje venite de dincolo de lume

foto: edu-news.ro

La 15 ianuarie 2019 s-au împlinit 169 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu.

Au avut loc manifestări omagiale în mai multe zone ale ţării: La Cercul Militar Naţional din Bucureşti a avut loc, pe 14 ianuarie, Spectacolul Omagial ”Eminescu, ziditorul limbii române”, în comuna Cumpăna, pe 15 ianuarie, s-a desfăşurat, în incinta Casei de Cultură, evenimentul cultural ”Dor de Eminescu”, în Dej, Primăria a organizat o manifestare omagială dedicată lui Eminescu, ziua de naştere a poetului fiind declarată Ziua Culturii Naţionale, în Suceava, Biblioteca Universității „Ştefan cel Mare”, împreună cu Facultatea de Litere și Ştiințe ale Comunicării, a organizat în ziua de 15 ianuarie o serie de activități dedicate Zilei Culturii Naționale și împlinirii a 169 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

Într-o ţară care, iată, nu a uitat să-şi omagieze poetul naţional, am înţeles cu toţii profunzimea spiritului eminescian sau unii cred că doar s-a ”bifat” un eveniment?

În prefaţa la o ediţie recentă în limba română a nuvelelor lui Thomas Mann, un critic se întreba dacă acestea mai sunt actuale. Dacă mai prezintă interes pentru publicul contemporan. Şi aducea argumente în favoarea tezei că povestirile marelui scriitor german nu sunt perimate.

Acelaşi gen de întrebare s-ar putea pune şi cu privire la alţi clasici.

Dacă ar fi să am o reacţie emoţională, aş spune: ”Geniul este nepieritor. Da, Socrate, Da Vinci, Byron, Van Gogh, Ceaikovski, Brâncuşi şi, fireşte, Eminescu sunt mereu actuali. Crede cineva cu adevărat că se poate discuta despre un termen după care nu ar mai fi?”.

Însă, deşi cred că aş fi îndreptăţit să spun acestea, mă voi strădui să şi argumentez, altfel afirmaţia mea ar putea părea fără acoperire.

Există două elemente fundamentale într-o operă: forma şi conţinutul. Este adevărat, cu trecerea timpului, în mai toate artele, forma de exprimare s-a schimbat. În literatură se foloseşte un stil mai direct şi, uneori, mai lipsit de pasaje introductive sau de explicaţii asupra personajelor, în pictură arta abstractă pare să câştige teren (nu întotdeauna fără a dăuna asupra calităţii operei, dar aceasta este o altă discuţie), în muzică până şi creaţiile anilor '90 par cu totul altfel decât cele prezente - şi aşa mai departe. Însă în momentul în care mesajul, conţinutul ating o anumită treaptă a valorii universale care nu poate fi negată, uneori nici întrecută, ele nu pot fi şterse de trecerea timpului. De aceea vei simţi aceeaşi uluire în faţa operei ”Pietà” ca şi la vremea creării ei, de aceea te vor trece şi în prezent aceiaşi fiori în faţa ”Mesei tăcerii”, de aceea ”Luceafărul” eminescian este nepieritor.

Ascultaţi: ”Reia-mi al nemuririi nimb/şi focul din privire,/Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oară de iubire.../Din chaos, Doamne,-am apărut/Şi m-aş întoarce-n chaos.../Şi din repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos”. Sau: ”Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/dac-oi fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece”.

Însă nu doar în această creaţie cu un mesaj venit de dincolo de lume Mihai Eminescu şi-a dovedit geniul.

În ”Mortua est!”, care este un poem filosofic, ce ridică o problematică extrem de complexă privind sensul vieţii şi al morţii văzut prin prisma justiţiei divine (şi de aceea perenitatea unui astfel de mesaj nu poate fi nicicum pusă sub semnul îndoielii), frumuseţea stranie, gotică a versurilor eminesciene impresionează: ”Făclie de veghe pe umezi morminte,/Un sunet de clopot în orele sfinte,/Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,/Astfel ai trecut de al lumii hotar”. ”O rază te-nalţă, un cântec te duce,/Cu braţele albe pe piept puse cruce/Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/Argint e pe ape şi aur în aer./Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;/Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,/Cu haina lui lungă culcat în sicriu,/Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu”.

Aproape nicăieri nu am întâlnit o forţă de expresie mai mare, o asemenea versificaţie sublimă, care, împreună cu mesajul celest-filosofic, fac din cele mai bune creaţii ale poetului nostru naţional opere etern valabile.

Este bine să nu uităm acest lucru şi să-i acordăm, şi pe viitor, atenţia cuvenită în galeria marilor personalităţi ale culturii române, indiferent dacă se vor mai găsi voci care să-i pună la îndoială geniul incontestabil.