Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri - şi multe probleme în interiorul său

Foto 1: eirikurjonsson.is

Foto 2: intpolicydigest.org

Prin prisma numărului mare de premii şi nominalizări (inclusiv câştigător Globul de Aur pentru cel mai bun film la categoria dramă şi Oscar şi Globul de Aur pentru cea mai bună actriţă în rol principal pentru Frances McDormand), ”Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri” se anunţa a fi un film-eveniment.

Şi, de data aceasta, chiar a fost, fiindcă premiile au avut acoperire şi în realitate (spre deosebire de alte cazuri, despre care am scris într-un număr anterior, şi nu-mi voi schimba părerea, indiferent de comentarii).

Filmul este o dramă cu o puternică încărcătură emoţională, unul pe care nu-l vei uita prea uşor, având ingrediente precum crimă, sinucidere, incendieri şi altele asemenea, într-un cadru relativ obişnuit, însă slujind unui subiect inteligent construit, unei intrigi de o factură superioară.

Martin McDonagh alege o formulă originală pentru a-şi pune în scenă filmul (al cărui scenariu îi aparţine, de asemenea), introducând pe alocuri elemente de un comic aparte, care ar putea părea nepotrivite, subiectul fiind căutarea dreptăţii de către o mamă a cărei fiică fusese violată şi ucisă. Însă cine a văzut filmul ştie că regizorul a făcut-o pentru a diminua tensiunea, care putea deveni lesne insuportabilă, şi că gagurile stârnesc realmente amuzamentul spectatorului (în special cel în care poliţistul le sfătuieşte pe fetiţe să nu îşi bage nişte beţe în ochi, fiindcă ”acţiunea ar putea fi total contraproductivă”, folosind astfel un clişeu din meserie).

Pelicula regizorului de origine britanică are şi mai multe mesaje care merg direct la ţintă, unul fiind acela că răzbunarea şi mânia atrag după ele noi nenorociri, ceea ce înseamnă că cineva trebuie să curme ”vendetta” pentru a limita proporţiile dezastrului care poate surveni într-o societate violentă şi cu personaje abrutizate, asta neînsemnând că infracţiunile trebuie tolerate, iar un altul, vizibil de asemenea destul de pregnant, că deseori chiar cei plătiţi să apere legea se pierd în birocraţie, nepăsare şi suficienţă, plus alte tare personale, nici asta neînsemnând că absolut toţi poliţiştii sunt la fel.

”Trei panouri în afara oraşului Ebbing, Missouri” reuşeşte să fie un film sensibil, chiar dacă eroina (interpretată memorabil de Frances McDormand, care îşi merită cu prisosinţă premiile) pare de neînduplecat şi recurge la rândul ei la violenţă, iar unele dialoguri sunt împănate cu cuvinte triviale. Este sensibil pentru că vorbeşte în primul rând despre viaţă, cu toate plusurile şi minusurile ei, şi nu o cosmetizează inutil, dar încearcă să schimbe ceva în noi toţi, şi în primul rând la nivel de mentalitate.

Demn de remarcat este că filmul lui McDonagh pare a întruni premisele pentru a aduce şi ceva încasări, după 3 săptămâni având, la noi, 15.427 de spectatori şi încasări de peste 300.000 de lei (date preluate de pe Cinemagia). Există şi cifre mai mari, desigur că nu se poate compara cu marile ”hit”-uri, dar cred că până la urmă va fi satisfăcător şi din punct de vedere al box-office-ului.

Sigur, numeroasele premii primite pot fi ”de vină” pentru atragerea spectatorilor în sălile de cinema, dar sunt convins că a funcţionat şi ”telefonul fără fir”, adică cei care l-au văzut au transmis mai departe că filmul e bun.

Ceea ce nu poate decât să ne bucure în cazul unui film care, deşi nu este chiar un film de artă şi mai face şi câteva concesii comercialului, merită din plin văzut şi comentat, constituind o realizare inedită şi surprinzătoare în peisajul cinematografic contemporan.

Westworld, un serial pe care eşti programat să-l vezi şi să-ţi placă!

Foto 1: Gage Skidmore [CC BY-SA 2.0 (https://creativecommons.org/licenses/by-sa/2.0)], via Wikimedia Commons 

Foto 2: Wikimedia 

Desigur, un serial cu Anthony Hopkins şi Evan Rachel Wood în distribuţie şi cu un subiect inspirat de filmul omonim al celebrului Michael Crichton (autor, între altele, al cunoscutelor romane Germenul Andromeda şi Jurassic Park, având cărţi care s-au vândut în peste 150 de milioane de exemplare în întreaga lume, dar mai ales o originalitate aparte), are toate premisele unui spectacol cât se poate de ofertant.

Însă mărturisesc că adevărata revelaţie am avut-o doar pe parcurs, ştiut fiind că multe remake-uri cam ruinează originalul, iar despre tânăra şi talentata actriţă americană nu-mi formasem totuşi o părere foarte clară (urmărind-o în alte producţii, mi-am dat seama că are talent, dar nu ştiam până unde).

Serialul are rating 18+, ceea ce înseamnă că e dur. Şi, într-adevăr, are scene de o violenţă care te poate şoca, plus unele cu conotaţie vădit sexuală sau implicând nuditate. Însă este atât de bine făcut, încât aceste ingrediente care de obicei urmăresc latura spectaculară şi atragerea unui public cât mai numeros nu par atât de deranjante. Ingeniozitatea scenariului te va fascina pur şi simplu, fiindcă ideea (aparţinându-i lui Crichton) de a crea un fel de parc de distracţii cu androizi programaţi să mulţumească vizitatorii, androizi cărora li se şterge memoria după fiecare episod în care sunt abuzaţi şi traumatizaţi, doar pentru a o lua de la capăt, însă cu reacţii atât de fireşti încât nu i-ai deosebi de oamenii adevăraţi, este una de senzaţie, chiar dacă în lumea vastă a SF-ului e posibil să mai fi apărut, sub o formă sau alta. Numai că la un moment dat unii androizi încep să aibă reacţii neprogramate...

Amestec incredibil de fantezie, cinism şi aventură, Westworld te ţine ”în priză” la fiecare episod (are trei nominalizări la Globul de Aur, iar pe Cinemagia are o medie de 8,9, chiar dacă există şi păreri uşor contra) şi îţi dezvăluie o lume cum numai unul dintre maeştrii SF-ului era capabil să conceapă. Dialogurile dintre androizi şi creatorii lor sunt extrem de inteligente, chiar dacă cele din parc sunt mai frivole, mai adaptate genului western.

Alături de Sir Anthony Hopkins, la fel de expresiv şi la o vârstă înaintată, Ed Harris este o surpriză plăcută, intrând foarte bine în rol, dar adevărata ”bombă” mi s-a părut Evan Rachel Wood.

Sigur, frumuseţea sa poate fi unul dintre criterii, dar aici demonstrează că este în primul rând actriţă. De urmărit dialogurile cu cei care o programaseră, când, de exemplu, în aceeaşi scenă îşi plânge părinţii ucişi în parc, dar imediat, la comanda programatorului, devine un robot cu înfăţişare umană, cu o mină rece, total inexpresivă. Să faci o asemenea trecere de la o gamă la alta fără ca spectatorul să-şi dea seama că ”l-ai păcălit” înseamnă să stăpâneşti la perfecţie arta actoriei. În plus, şi în alte scene joacă extrem de convingător.

Westworld nu este, după cum spuneam, un serial uşor de urmărit. Uneori îţi dă fiori. Dar îţi vei dori să-l vezi până la capăt, fiindcă este, după părerea mea, prea bine făcut.

(Se difuzează în prezent pe HBO, iar toate episoadele sunt disponibile pe HBO GO).

Dacă ne place pur şi simplu sau cineva ne-a programat să ne placă, rămâne să aflăm pe parcurs...

Un joc arhaic şi misterios, premisa pentru o călătorie în universul uman

Foto: By Gret Widmann (†1931), Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=208230

În ”Jocul cu mărgele de sticlă”, această capodoperă a literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale profunde, cu vădită tentă filosofică. Scrisă într-un stil scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul (nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde întrebării: pe ce cale omul, această fiinţă duală şi imperfectă, poate găsi cu adevărat calea către desăvârşire şi adevăr? Pe cea obişnuită, urmată de toţi, sau pe cea imaginată de scriitorul german sub forma unei instituţii fictive, Castalia, care atrăgea tinerii de elită pentru a-i desăvârşi spiritual pe tărâmul artistic, şi a-i iniţia în jocul (imaginar pentru noi, real în carte) cu mărgelele de sticlă? (Vezi, în legătură cu aceasta, şi disputele şi rivalitatea dintre Knecht şi Designori, exponenţii celor două căi). În prima parte a cărţii, Hesse insistă asupra faptului că ambele căi se pot dovedi imperfecte, că orice om, oricât de evoluat, poate fi supus tentaţiilor şi greşelii, şi că răspunsul ultim la toate întrebările, ca şi desăvârşirea absolută, ar putea rămâne simple himere pentru muritori. Josef Knecht porneşte cu sufletul deschis şi animat de cele mai profunde idealuri pe acest drum anevoios, dar nu este scutit, nici el, de îndoieli şi de ispite. Pe măsură ce acţiunea înaintează, ai impresia că ceva misterios, conspirativ se ascunde în spatele acestei lumi binecuvântate şi aproape utopice în care îl formase Castalia. Este trimis cu o misiune ascunsă la mănăstirea Mariafels. O misiune ce nu părea complicată, dar prin care trebuia să câştige încrederea unui părinte de acolo, pater Jakobus. De aici ai impresia că se ascunde ceva, că e un joc duplicitar. În cele din urmă, Josef Knecht este ales magister ludi, maestru al jocului cu mărgele de sticlă. În această calitate, el caută perfecţiunea, desăvârşirea, dar îşi dă seama că nu le poate atinge, întâi fiindcă atât colaboratorul său, Tegularius, cât şi el însuşi sunt fiinţe duale, supuse erorii, apoi şi din cauză că Jocul cu mărgele de sticlă şi regulile Castaliei, oricât de sublime, de înălţătoare ar fi fost, erau create tot de om, şi deci imperfecte. Acest ”blestem” al creaţiei care nu-şi poate depăşi Creatorul îl va urmări pe tot parcursul existenţei sale. Minunata conversaţie dintre Knecht şi Designori, la revederea peste ani, capătă o tentă filosofică, denotă aceeaşi căutare a perfecţiunii şi a căii juste, însă, se sugerează, întotdeauna va rămâne şi un loc gol, un semn de întrebare. Şi atunci, care este calea? Sau sunt amândouă? Sau nu este niciuna? În cele din urmă, Knecht se consideră depăşit de rolul pe care şi-l asumase şi cere, printr-o scrisoare adresată Autorităţii, eliberarea sa din funcţia de magister ludi şi repartizarea sa la o şcoală normală. Argumentaţia sa vizează în principal faptul că lumea utopică reprezentată de Castalia era prea ruptă de cea reală, care chiar o întreţinea prin eforturi deosebite, şi că imperiul castalian nu ar putea rezista pe termen lung tuturor transformărilor sociale şi politice care s-ar fi ivit, extrăgându-şi esenţa din principii prea idealiste. Un paragraf foarte sugestiv apare în finalul scrisorii: ”Lucrurile frumoase şi foarte frumoase sunt şi ele trecătoare, din chiar clipa când au devenit istorice şi au căpătat chip concret pe pământ”. (După părerea mea, autorul alege un sfârşit al poveştii, dar nu rezolvă dilema, ci doar ridică un semn de întrebare. Motivează că sublima Castalie nu poate rezista, asemeni oricărei utopii, dar în acelaşi timp reîntoarcerea la ordinea obişnuită are avantajele şi dezavantajele ei, cuprinde atât Binele, cât şi Răul). Dorinţa de a-l lua pe Tito, băieţelul lui Designori (un tânăr cu tendinţe rebele, preocupat de sport şi de natură) drept elev, ca şi sfârşitul său (al magistrului) brusc, survenit în apele reci de munte au o evidentă valoare simbolică: Knecht renunţă la utopia numită Castalia şi, ca atare, trebuie să se reîntoarcă la natură, la primordial, la tot ce este profund omenesc. Lucruri antagonice cu năzuinţele lui de până atunci. Romanul lui Hesse este utopic, dar personal prefer orice utopie în locul societăţii aşa cum este alcătuită în prezent, clădită pe ură, violenţă, intoleranţă, desfrâu şi mercantilism, îngropând valorile autentice şi promovând kitsch-ul şi haosul. Chiar dacă ştiu că utopia, prin definiţie, e o organizare ideală, ce nu poate fi pusă în practică.