Călătoria oamenilor Cărţii – un drum iniţiatic către sine şi către absolut

Cu acţiunea plasată în Franţa din timpul lui Ludovic al XIV-lea, scrisă într-un stil rafinat, ”Călătoria oamenilor Cărţii” are şi iz de alcov, şi intrigi de Curte, pe alocuri o nuanţă întunecată.

Este imposibil să rămâi indiferent la o astfel de creaţie literară, mai ales că în zilele noastre nu prea se mai face aşa ceva.

Are o tentă filosofică, fiindcă cercul oamenilor Cărţii, o societate secretă, se ghida după repere ezoterice, ţintind sensul existenţei şi înţelegerea divinităţii, ba chiar descoperirea de noi sensuri în aceste privinţe (”Iubirea pământeană există pentru a nu trebui să te confrunţi cu Absolutul” - idee curajoasă, dar perfect viabilă).

După prezentarea neobişnuitei Frăţii din care făcea parte Marchizul, unul dintre personaje, cititorul va deveni extrem de curios să afle cum va rezolva autoarea continuarea, ştiut fiind că nici adevărul absolut şi nici societatea perfectă nu au putut fi atinse/create pe Pământ, deşi mulţi conducători sau iniţiaţi au încercat.

Căutarea Cărţii seamănă cu căutarea Graalului – de altfel şi Tokarczuk face această comparaţie.

Fascinant în romanul autoarei poloneze este că aceia care porniseră în căutarea Cărţii dezbat problema predestinării şi a expresiei voinţei divine în evenimente aparent întâmplătoare, astfel încât se poate deduce că însăşi călătoria lor era de fapt neîntâmplătoare, iar finalul, rezultatul acesteia puteau fi ”scrise” dinainte.

Fiecare dintre membrii ”expediţiei” caută adevărul pe calea sa (magie-iniţiere, dragoste-vise, cuvântul, esenţa lucrurilor). Dar îi este oare dat unei fiinţe omeneşti să ajungă la capătul drumului, la descifrarea totală a esenţei?

De la scopul călătoriei până la interpretarea tabloului cu Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul şi la dialogurile personajelor, ”Călătoria oamenilor Cărţii” se dovedeşte a fi una dintre cele mai filosofice lucrări beletristice pe care le-am citit (îşi păstrează calitatea de roman, dar ridică probleme de esenţă ale existenţei).

Desigur, nu întreaga carte îl avântă pe cititor în cele mai înalte sfere, nefiind un tratat. Însă chiar şi părţile romanului care par a fi de aventură au rolul lor bine determinat într-un ansamblu ce vizează decriptarea tainelor existenţei.

Ansamblu pe care Olga Tokarczuk îl numeşte ”simbolul încercărilor omeneşti de dobândire a Adevărului Absolut”, opinând că ”toate cărţile scrise de oameni sunt, într-o oarecare măsură, o apropiere, pas cu pas, de acest adevăr”.

”Cu cât cunoaşterea este mai profundă, cu atât ea dă naştere la mai multe întrebări şi incertitudini”

Popasul în casa misteriosului medic Delabranche e de natură a da fiori cititorului – însă taina homuncus-ului, a omului creat artificial, mi s-a părut iniţial forţată, parcă menită să strice ansamblul în loc să-l întregească, însă la finalul lecturii am tras concluzia că era o introducere deliberată, simbolică, pentru a arăta unde duce calea cunoaşterii ştiinţifice contrapusă căii credinţei sau a deschiderii spirituale.

Am fost foarte curios dacă finalul va dezamăgi. Ei bine – o spun cu toată sinceritatea – nu! Deloc întâmplător, Veronica şi Marchizul mor răpuşi de molimă, iar Gauche, vizitiul mut şi nu foarte inteligent, rămâne singurul care atinge Cartea mult-căutată. Ba chiar prinde glas pentru prima oară, însă nu descifrează tainele Cărţii.

Autoarea transmite astfel mesajul că nu ne putem depăşi condiţia de muritori, deşi avem sădit în noi un germene care ne face să dorim să ne întrecem cu zeii.

Într-o perioadă în care literatura inconsistentă câştigă teren, ”Călătoria oamenilor Cărţii” a avut asupra mea un efect de dinamită, la fel ca, în urmă cu ceva timp, revelaţia numită ”Plânsul lui Nietzsche”, a psihiatrului şi scriitorului Irvin D. Yalom.

Dacă în ”Ultimele povestiri” am recunoscut în Olga Tokarczuk o scriitoare autentică, fără însă a atinge cu adevărat o culme, ”Călătoria oamenilor Cărţii” mi-a spulberat orice îndoială: autoarea acestei cărţi de geniu trebuia recompensată cu Nobel.

Olga Tokarczuk sau Nobelul de după uşă

 

Sursa foto:

De la Harald Krichel - Operă proprie, CC BY-SA 4.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=83206664

De ce ”Nobelul de după uşă”? Pentru că era acolo, dar nu ştiai. Scriitura, talentul, originalitatea erau prezente – însă uşa trebuia mişcată de cineva.

(În 2018, la lansarea romanului ”Rătăcitorii”, The Bookseller scria că «Olga Tokarczuk este ”probabil unul dintre cei mai mari scriitori în viaţă de care n-aţi auzit”». Butadă ce ar putea părea chiar ironică, dar de fapt este un compliment, fiindcă toţi marii scriitori au avut nevoie de ceva sau de cineva care să-i pună în lumină).

Nu spun, fireşte, că avem de-a face cu o scriitoare necunoscută (amintim că a fost laureată cu premiul literar ”Nike” pentru romanul Rătăcitorii, Premiul cărţii Görlitz şi altele). Dar cred că era sa de-abia acum începe.

Înainte de a mă referi la opera domniei sale, voi schiţa succint cadrul în care s-au desfăşurat lucrurile.

Premiile Nobel pentru literatură, la fel ca şi Oscarurile în cinematografie, au suscitat, mai ales în ultimele decenii, controverse. S-a spus că nu întotdeauna marele premiu a mers acolo unde trebuie şi înclin să cred că există ceva adevăr în această afirmaţie, că îndoielile ce au planat asupra justeţii acordării acestor distincţii nu sunt tocmai neîntemeiate. Şi cum ar putea fi altfel, de vreme ce scriitori ca Henrik Ibsen, Aldous Huxley, Clarice Lispector, Vladimir Nabokov, Julio Cortazar sau Ismail Kadare nu se află pe lista laureaţilor? Aş putea da chiar şi câteva nume de laureaţi care nu mi se par atât de meritorii, dar mă opresc aici.

După cum se ştie, din cauza unui scandal intern, Academia Suedeză nu a acordat în 2018 Nobelul pentru Literatură. A făcut-o acum, retroactiv, premiul mergând la Olga Tokarczuk, iar pentru 2019 premiul i-a fost acordat scriitorului austriac Peter Handke.

Am remarcat că aceste premii au mers către doi autori cu diverse activităţi politice sau sociale (scriitoarea poloneză face parte din Partidul Zieloni 2004 şi este membru al redacţiei ”Critica politică”, iar autorul austriac şi-a afirmat public poziţia în privinţa războiului din Iugoslavia, potrivit wikipedia) şi am asociat fără să vreau acest lucru cu faptul că aproape doar scriitori militanţi pentru o cauză sau cu opţiuni sociale şi/sau politice afirmate public au apărut în prim-plan şi au fost mediatizaţi în ultima vreme (mă refer la un cadru mai general, nu doar la premiile Nobel). Nu vreau să diminuez meritele unor astfel de activităţi, dar consider că mai importantă este opera autorului respectiv, nu opţiunea sau activitatea politico-socială.

Cum însă abordarea cu parti-pris a operei unor autori o consider la fel de dăunătoare ca şi trendul amintit mai sus, am lăsat aceste consideraţii la o parte şi am început să citesc din opera autoarei poloneze, respectiv lucrările ”Ultimele povestiri” şi ”Călătoria oamenilor Cărţii” (în ce-l priveşte pe scriitorul austriac, cu tot respectul pentru domnia sa, mi-a fost deocamdată imposibil să găsesc scrieri de Peter Handke tipărite în România).

Lucrul pe care l-am remarcat imediat în ”Ultimele povestiri” este că Olga Tokarczuk are o scriitură plăcută, îngrijită, în bună măsură cu iz poetic, deşi scrie proză. Asocierile de cuvinte te transportă mereu în universul intim, dar complicat al autoarei, simţi că ai de-a face cu literatură autentică, şi nu cu însăilături sau cuvinte aruncate de-a valma pe hârtie, cum din păcate se mai întâmplă la alţi autori.

Aş zice că, dincolo de urmărirea firului narativ, Olga Tokarczuk ştie cum să scrie astfel încât să ajungă şi la cititorul de rând, şi la intelectualul cu pretenţii. E ca driblingul lui Neymar, care, orice s-ar zice, îi va plăcea şi muncitorului din construcţii, şi specialistului în fotbal.

Scriitoarea poloneză pare a fi mai curând preocupată de sensul existenţei, de absurditatea cotidianului şi de a sonda interiorul psihicului uman decât de a concepe o intrigă plină de pasiune, de nebunie. Şi o face într-un mod aparte, aruncă o tuşă de cenuşiu peste întreaga existenţă, întrebându-se, parcă, apoi, retoric: ”de ce aşa?”.

Unele pasaje ating însă profunzimi nebănuite. Spre exemplu, felul în care este redată scena naşterii Maiei de către Ida este unul cu adevărat de Nobel. Te vei simţi transfigurat după ce vei citi acele pagini, vei privi viaţa şi moartea cu alţi ochi.

Scriitura devine halucinantă în partea a doua, când, cu doar două personaje, naratoarea şi Petro, autoarea creează un univers abisal, în care viaţa şi moartea coexistă şi pe alocuri mi s-a părut că întrezăresc licărul de ”nebunie” şi de geniu al unei alte autoare pe care o admir, Clarice Lispector.

Totuşi, Tokarczuk este inegală în această parte secundă, are pasaje extraordinare, dar şi pasaje banale, cărora nu le-am văzut rostul.

În partea a treia, ”Magicianul”, tenta introspectivă, reflectarea exteriorului prin propriul filtru continuă. Intriga pare mai lejeră (e doar o aparenţă), dar scrisul mi s-a părut cel mai reuşit din toate cele trei părţi, e opera unui romancier autentic. Modernismul este redat într-o propoziţie antologică: ”Trebuie să cumperi bilete pentru a participa la propria viaţă”, iar (re)întoarcerea la natură este văzută ca singurul refugiu posibil.

Aşadar, Olga Tokarczuk are, în opinia mea, toate însuşirile pentru a fi o laureată cu Nobel meritorie, impresie ce a fost confirmată pe deplin de următorul roman pe care l-am parcurs, ”Călătoria oamenilor Cărţii”.

”Melancolia” - sau triumful bucuriei de a scrie

”Pentru cei din lumea visului, lumea reală e cel mai neverosimil tărâm”

Încă de la primele pagini, cititorul îşi poate da seama că ”Melancolia”, cel mai recent roman al lui Mircea Cărtărescu, apărut la Editura Humanitas, este şi cel mai apropiat de poezie, dacă admitem că ar avea tangenţă cu poezia în proză. Este într-adevăr melancolic, pasajele sunt încărcate de nostalgie, de tristeţe, de amintiri îndepărtate.

Scriitura, deşi uneori descriptivă, nu plictiseşte, ci te introduce într-o atmosferă dulceag-amăruie, prăfuită, a unei copilării pierdute, însă redată cu mijloacele maturităţii.

”Ghemuit în faţa lui, pe podea, răsfrânt în lemnul lăcuit al uşilor de la servantă, băiatul părea că se-nchină unui idol, hipnotic şi crud, al melancoliei”, iată un fragment care ilustrează perfect stilul acestui roman.

Dacă în ”Orbitor” sau ”Solenoid”, romane de profunzime, însă în care unele pasaje pot părea mai abrupte, mai necizelate sau şocante, aici totul curge firesc, lin, asemeni unei ape de izvor. (E drept, mai cu seamă în ultima parte, ”Pieile”, autorul reia unele obsesii întunecate, aproape morbide, întâlnite şi în alte scrieri, dar parcă o face exprimându-se un pic diferit).

Copilul din prima istorisire, Punţile, nu este senin, împăcat, ci doar visător. Este bântuit de stări contradictorii, de contraste, de îndoieli. Nu se aseamănă cu legendarul Narcis, fiindcă nu ştie dacă să se iubească sau să se urască.

Întâlnim şi elemente suprarealiste (punţile), iar lumea cu care se confruntă în permanenţă copilul, curios şi intuitiv (ca orice copil) reprezintă, totodată, şi o provocare pentru a descifra sensul existenţei.

Aventurile personajului principal nu sunt total lipsite de fior, de groază, de întuneric, însă (repet) scrierea îmi apare ca fiind foarte lină, poetică. Poate că ”Orbitor” sau ”Solenoid” sunt mai mature, mai filosofice, dar în ”Melancolia” Cărtărescu câştigă enorm stilistic. În plus, pe măsură ce acţiunea înaintează, şi culminând cu ultima parte, ”Pieile”, sensul filosofic al scrierii reapare.

O impresie similară o lasă şi partea a doua, intitulată ”Vulpile” (volumul este structurat în trei părţi: Punţile, Vulpile şi Pieile). Acelaşi univers magic şi feeric al copilăriei, dar cu alte personaje. Citind despre aventurile copilăreşti ale celor doi fraţi, Marcel şi Isabel, ai însă sentimentul că asişti la o ”avanpremieră” a frământărilor adulţilor de mai târziu, care vor căuta să descifreze sensurile existenţei. Lumea e un miracol, dar şi o taină.

”Melancolia” nu este o feerie, fiindcă are şi elemente de thriller, dar nu este nici o carte a groazei, pentru că are şi (multe) elemente feerice. Şi tocmai această alternanţă face lectura mai interesantă.

Aşa cum ”punţile” din prima povestire par a simboliza căi fantastice pe care putem păşi în căutarea descifrării unor sensuri, ”vulpile” din a doua personifică răul, eterna parte întunecată care se strecoară în lume şi în vieţile oamenilor, şi pot spune că această scriere mi-a amintit de un capitol al lui Rudyard Kipling, care m-a impresionat profund, în copilărie, intitulat ”Cum a apărut frica”.

Fantasticul şi realul, drama şi suprarealismul se îngemănează în această scriere originală pentru a-l purta pe cititor pe drumuri nemaiîntâlnite şi pentru a-i ridica întrebări existenţiale.

”Punţile” mi se pare cea mai emoţionantă şi cu finalul cel mai imprevizibil, ”Vulpile” cea mai misterioasă şi cu un sens ezoteric, iar ”Pieile”, cea mai filosofică şi, cu siguranţă, cea mai bizară, chiar dacă nici primele nu sunt comune. Misteriosul poet, predat şi în şcoli, Vasile Singurătate, are o statuie care levitează deasupra soclului, fiindcă, după cum se spune undeva, poezia nu face parte din acea(stă) lume. (Elocventă în acest sens mi se pare viziunea paradisului ca ”ruină universală”, ”reveria unui ţinut nemărginit de clădiri ruinate”).

”Melancolia” nu este o scriere nici politică, nici de aventuri, nici jurnal sau altceva asemănător. Este o odă a bucuriei scrisului, un joc de-a scrisul, de-a viaţa şi de-a moartea, un basm gotic cu iz prăfuit şi incursiuni în suprarealism, o explozie de alăturări neaşteptate, dar armonioase de cuvinte şi îndrăznesc să spun că mi-a plăcut cel mai mult din ce am citit până acum din opera autorului.

Este triumful ”melancoliei” şi al visării asupra scrisului rece, arid.

”Călătoria către sine”, de Irvin D. Yalom, confesiuni pline de emoţie despre profesie şi viaţa privată

Sursa foto: carturesti.ro

În urmă cu ceva ani, făcea furori (şi) în România romanul ”Plânsul lui Nietzsche”, al psihiatrului evreu american, de origine rusă şi poloneză, Irvin D. Yalom. Un roman total, fascinant, senzaţional, scris cu o pricepere şi acuitate pe care cu greu le-ai putea întâlni la un neprofesionist. Şi totuşi, s-a putut. O ficţiune brodată de romancier în jurul unor evenimente din trecut, în care erau implicate nume ca Freud şi Nietzsche, o analiză psihlogică colosală, dar şi un roman captivant şi inedit.

”Soluţia Schopenhauer”, a aceluiaşi autor, este de asemenea o scriere interesantă, iar ”Minciuni pe canapea” pare mai mult un joc decât un roman serios.

Cu atât mai mult este stârnită curiozitatea cititorului în a pătrunde în universul intim al autorului, ocazie prilejuită din plin de apariţia, la Editura Vellant, a volumului ”Călătoria către sine” (Memoriile unui psihiatru), în a încerca să descopere şi să înţeleagă cine este cu adevărat cel din spatele scrierilor amintite.

Pornind de la întâmplări aparent banale, cum ar fi rememorarea unui vis sau analiza unei reverii, Irvin D. Yalom face ceea ce ştie mai bine: se analizează, caută sensuri ascunse şi explicaţii în fiecare amănunt, în fiecare întâmplare aparent neînsemnată.

Şi o face într-un mod accesibil fiecărui cititor, ba uneori dă dovadă şi de umor, deşi cartea este cât se poate de serioasă.

În minicapitolul intitulat ”Vreau ca ea să plece”, Yalom face o paralelă emoţionantă între cazul unei paciente suferind de o boală incurabilă, care avea mari probleme în relaţia cu fiica, şi propriul caz, în tinereţe locuind împreună cu părinţii şi fiind acuzat de mamă că ar fi provocat (indirect şi involuntar, desigur) un atac de inimă tatălui. Povestirea e scrisă foarte bine şi te impresionează prin autenticitate şi dramatism.

Irvin Yalom nu este un psihoterapeut insensibil, rece. Bun profesionist, rămâne totuşi mereu în sfera umanului: se întâmplă ca ”amintirile pacienţilor mei să le trezească pe ale mele, munca asupra viitorului lor îmi trezeşte şi-mi tulbură trecutul şi mă surprind reconsiderându-mi povestea de viaţă”, mărturiseşte autorul.

Yalom rămâne fidel conceptului de ”Memorii”, introducând cititorul în universul său intim, evocând diferite amintiri cu nostalgie şi, uneori, cu umor.

Ce apreciez enorm în scrierea lui Yalom este sinceritatea: nu încearcă să ”confecţioneze” episoadele existenţei pentru a se pune într-o anumită lumină (deşi abilitatea de psihiatru i-ar fi permis), nu ocoleşte nici măcar subiectele delicate, ci exprimă totul exact aşa cum simte, se eliberează prin scris.

Un ”experiment” pe cât de îndrăzneţ, pe atât de reuşit este o şedinţă de psihanaliză în care subiectul este el (Irvin), iar terapeutul... tot el (Dr. Yalom). Dacă citiţi aceste rânduri, veţi vedea că au fost făcute cu obiectivitate şi profesionalism.

Aflat acum la vârsta a treia, Yalom simte nevoia să se confeseze şi o face, zic eu, potrivit pentru un jurnal, amestecând diverse amintiri şi întâmplări trăite cu interpretări ce ţin de meseria sa.

”Între memorie şi emoţii există o relaţie curbilinie: absenţa sau excesul de emoţie pot conduce la o memorie săracă” - iată un enunţ (de specialitate) de care nu aveam cunoştinţă şi care mi s-a părut foarte interesant.

Se înţelege, din amintirile sale din studenţie şi rezidenţiat, că era pasionat de ceea ce făcea, dar progresul în această disciplină a necesitat multă muncă şi multe nopţi nedormite.

Cititorul romanelor sale intuieşte, pe parcursul lecturii, în Yalom un perfecţionist, un om care vrea să-şi atingă şi, dacă e posibil, şi întreacă limitele. Studiază şi filosofia, mărturisind că nu ştie ”cum voi aplica toată această înţelepciune în domeniul meu, psihoterapia, dar am ştiut, la un nivel mai profund, că descoperisem munca vieţii mele”.

Irvin D. Yalom este, aşadar, un avangardist, nu se poate rezuma nici la metodele şi nici la interpretările clasice.

Impresionant este sejurul la Viena, ocazie cu care a vizitat şi locuinţa lui Freud şi împrejurimile, ceea ce i-a fost de mare ajutor (deşi mult mai târziu) în elaborarea capodoperei ”Plânsul lui Nietzsche”. Autorul mărturiseşte că, încă de când scria voluminoase lucrări de specialitate, visa să scrie un roman, să intre pe tărâmul literaturii (a scris, în total, 9 romane sau povestiri grupate în volum şi 7 lucrări de nonficţiune, printre care şi titlul de faţă).

Parcurgând Memoriile lui Irvin D. Yalom, cititorul va afla, în egală măsură, întâmplări, dar mai ales frământări ale celebrului psihiatru, cât şi lucruri mai puţin cunoscute de nespecialişti despre tainele psihiatriei şi ale terapiei de grup.

(De altfel, şi sejurul în India are un sens mai profund: pe lângă pitorescul şi ineditul oferite de împrejurimi şi de localnici, ia contact cu o filosofie de viaţă nouă, pe care o respectă, dar nu şi-o poate însuşi, mai bine zis, respinge acea parte în contradicţie flagrantă cu metodele şi concepţiile sale).

Încă un lucru care mi-a plăcut: capitolul final, în care face un bilanţ la vârsta senectuţii, nu este un cântec de lebădă. Dimpotrivă, deşi îşi analizează cu luciditate situaţia şi inconvenientele, inclusiv unele pierderi de memorie, autorul mărturiseşte că ar lua şi acum viaţa de la capăt. Este structural un optimist, sau cel puţin un om care iubeşte viaţa.

O lectură interesantă, captivantă, obligatorie nu numai pentru fanii lui Yalom (printre care mă număr), dar şi pentru toţi cei ce vor să afle lucruri noi despre o minte strălucită, cu un aport imens în domeniu şi cu o contribuţie importantă la progresul umanităţii.

Pascal Bruckner, ”hoţul de frumuseţe” stilistică

Foto: elefant.ro

Poate că sunt unii care, neluând în seamă operele sale eseistice sau apartenenţa la grupul ”Noii filosofi”, îl vor cataloga pe Pascal Bruckner ca pe un scriitor ”la modă”, care se vinde, astfel de caracterizări implicând deseori o asociere cu frivolitatea, superficialitatea, lipsa de har scriitoricesc.

Citindu-l însă cu atenţie, ne dăm seama că, deşi fără îndoială chiar este un scriitor la modă şi, indubitabil, nu scrie în stilul lui Proust sau al lui Dostoievski, Bruckner este un scriitor autentic.

În primul rând, cunoaşte natura umană ca nimeni altul: descrie gândurile ascunse, trăirile, sentimentele unor personaje cu atâta acuitate şi raportându-se la tipologii atât de diferite, încât te uluieşte. (De exemplu, în ”Hoţii de frumuseţe” trece de la gândurile unei stagiare în psihiatrie la confesiunile unui scriitor cu uşurinţă şi naturaleţe).

Tot timpul ai impresia că firea umană nu are secrete pentru autor, nici în gândurile comune, nici în cele măreţe.

Apoi, Pascal Bruckner are un rafinament al scrisului pe care nici contestatarii săi nu cred că-l pot nega: despre orice scrie, chiar şi despre sex şi promiscuitate, o face într-un mod superior, o scenă trecută prin condeiul său are alte calităţi, alt farmec decât dacă ar fi fost redată de un scriitor oarecare.

(Nu mă refer însă aici la scrierile sale cu subiect politic, ci doar la romanul de faţă).

Şi, nu în ultimul rând, cel puţin după părerea mea, ştie să îşi captiveze şi fascineze cititorul, te face curios în cel mai bun sens al cuvântului: vei dori întotdeauna să ştii ce se va întâmpla mai departe.

Contestat de unii, adulat de alţii, Bruckner are o tuşă personală care nu te poate lăsa indiferent.

Desigur, istorisirea sa din ”Hoţii de frumuseţe” nu este chiar veridică, dar autorul însuşi pare a recunoaşte asta prin unele pasaje pline de umor, e ca şi cum ar scrie făcându-i cu ochiul cititorului, deşi păstrează şi o notă gravă.

De fapt, nici nu îşi propune să o facă veridică, ci să spună ceea ce are de spus (un lucru mult mai important).

Am putea spune că istorisirea eroului este un fel de poveste a Sheherezadei în variantă masculină, acesta încearcă să-şi ”şantajeze” interlocutoarea cu trezirea interesului faţă de poveste.

În text am găsit o butadă foarte reuşită, preluată şi pe net: ”Minciuna este politeţea pe care o datorăm altora ca să nu-i plictisim”.

Chiar dacă scenele erotice induc un soi de senzaţie că autorul caută perversitatea, că eroul său priveşte femeia ca pe un obiect sexual, e posibil ca Bruckner să fie doar pe jumătate părtaş la acest joc, fiindcă îşi numeşte eroul ”snob sexual” şi adaugă, puţin mai departe: ”Vai de amanţii care nu au la îndemână decât sexul spre a se cunoaşte!”.

Şi încă un citat, extrem de profund: ”Miracolul iubirii este că adună universul în jurul unei fiinţe care te încântă, oroarea iubirii este că adună universul în jurul unei fiinţe care te înlănţuie”.

Popasul de la cabană al lui Benjamin şi al consoartei sale reprezintă încă un prilej pentru Bruckner de a introduce personaje noi şi de a schiţa un cadru plin de subînţelesuri, în care totul (inclusiv ospitalitatea gazdelor) pare a fi ”prea frumos ca să fie adevărat”. În continuare, descriind fuga celor doi de la cabană şi reîntoarcerea, Bruckner cochetează chiar cu genul thriller. Însă nu unul violent, ci mai degrabă unul care-ţi taie răsuflarea printr-o sarabandă de emoţii.

Pornind de la ipoteza îndrăzneaţă că ”frumuseţea e o infamie, un atentat contra oamenilor cumsecade”, enigmaticul Steiner, alături de consoarta sa şi de servitor, îşi asumă libertatea de a răpi şi a ţine închisă o femeie ”doar pentru a ispăşi crima de a fi frumoasă”.
Dar este mai mult decât atât: este o parabolă privind valorile sociale şi faptul că ”nu poţi fi deopotrivă stăpânul şi sclavul aceluiaşi lucru”.

Relatarea are elemente care te îngrozesc, gazda are o minte perversă şi bolnavă, totodată asta face povestea fascinantă.

Pe măsură ce înaintează, thriller-ul devine tot mai evident, micile glume dispar pentru a lăsa locul terorii.

Şi curiozitatea cititorului sporeşte: într-adevăr, răsfoieşti paginile febril, întrebându-te: cum se va termina?

Brusc, relatarea este întreruptă şi Bruckner descrie lumea în tuşe de un realism crud, prin ochii tinerei psihiatre (şi se dovedeşte încă o dată un bun cunoscător al naturii umane).

Odată reluat firul naraţiunii, ai impresia că, deşi povestea e serioasă, scriitorul francez nu se poate abţine de la a-i adăuga elemente de umor negru: ”victimele” dezaxatului Steiner sunt personaje ”de operetă”, ridicole, frivole, un produs tipic al societăţii în care trăiesc. Iar ”valetul” Raymond este mai curând un personaj comic, deşi are momentele sale de dominare.

Totuşi, pe măsură ce povestea se apropie de final, tonul grav revine. Scriitura lui Bruckner este insidioasă, alambicată, fascinantă. Te întrebi ce minte a putut scorni o poveste atât de atipică.

Finalul este uluitor. Te va lăsa perplex, cu siguranţă, şi te vei întreba dacă nu cumva, în această poveste modernă cu iz de morbiditate excesivă, Steiner a jucat rolul diavolului. Şi încă prea bine, iar Benjamin consimte la parafarea unui pact evident similar cu cel faustian.

În ansamblu, un roman fascinant, original şi bine scris, care merită cu prisosinţă Premiul Renaudot (prestigioasă distincţie literară franţuzească, fondată în 1926).

Opera de artă imortalizează trăiri şi schimbă destine

foto:

CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=143027

Pentru a crea o operă de artă de valoare îţi trebuie, în egală măsură, talent şi muncă asiduă. Talent fiindcă nimeni nu poate crea dacă nu are un dar înnăscut (la fel cum nu orice şofer poate deveni pilot de Formula 1) şi muncă asiduă fiindcă dacă te laşi, cum se spune, pe tânjală, dacă nu valorifici concret talentul cu care ai fost înzestrat, îl vei risipi cu siguranţă.

Deşi drumul e lung şi greu, au existat mulţi temerari care au reuşit în domeniul artei, unii dintre ei creând adevărate capodopere.

Mi se pare extraordinar efectul pe care îl are o creaţie artistică - la fel cum, să zicem, o clădire dărâmată de un cutremur nu mai poate fi refăcută, dacă mergem în sens contrar, o operă de artă are darul de a fiinţa în eternitate.

Aceasta imortalizează, practic, o serie de trăiri sau viziuni ale artistului, care pot avea loc într-un interval foarte scurt. Un tablou este ca o fotografie, numai că nu redă exact peisajul, chipul sau ansamblul, ci trece totul prin filtrul imaginaţiei şi creativităţii artistului plastic. Însă, esenţializând, şi o carte, şi o piesă muzicală, şi un film au aceeaşi însuşire unică, de a ”imprima” pentru eternitate viziunea celui care le-a creat.

Încă şi mai spectaculos mi se pare faptul că o operă de artă schimbă destine (uneori, sute, mii de destine!). Şi voi explica de ce.

Dostoievski, de exemplu, este cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori ai omenirii. Operele sale au fost tipărite şi retipărite în enorm de multe exemplare, au fost traduse în majoritatea limbilor de largă circulaţie. Astfel încât opera dostoievskiană a schimbat ceva în sufletele şi în mintea tuturor celor care au parcurs-o, le-a îmbogăţit cultura, le-a stimulat imaginaţia, a contribuit la educarea a mii de tineri. În acelaşi timp, a dat de lucru editorilor, tipografilor, traducătorilor, tehnoredactorilor şi corectorilor fiecărei ediţii tipărite în zeci de ţări, în zeci de limbi.

Nu este aproape incredibil cum o singură operă, creată o singură dată (uneori pe o întindere mai mare de timp, alteori într-un răstimp mai condensat) are asemenea însuşiri ce se aseamănă, metaforic vorbind, cu un perpetuum mobile?

Ideea însemnărilor din această tabletă mi-a venit însă vizionând o înregistrare cu ”Simfonia fantastică”, de Hector Berlioz. Văzând cum instrumentiştii interpretează, nu numai cu talent, dar şi cu pasiune această capodoperă a muzicii simfonice, m-am gândit că dacă n-ar fi existat acea pasiune unică şi devastatoare între compozitorul francez şi actriţa irlandeză Harriet Smithson (se spune că şi opiul ar fi jucat un rol), bineînţeles condimentată cu geniul celebrului muzician, toţi acei interpreţi, din sală, nu ar fi avut ce să redea. Adică ar fi putut reda alte opere, dar se poate specula, în mod asemănător, că dacă nu ar fi existat niciun compozitor de muzică simfonică, întregul cortegiu de instrumentişti şi dirijori, însumând sute de destine individuale, nu şi-ar mai fi justificat existenţa.

În egală măsură, în sufletele miilor de ascultători, începând din 1830, data primei interpretări, la Conservatorul din Paris, şi până în prezent, ar fi rămas un imens loc gol.

O clipă de magie, un moment de inspiraţie - şi s-a creat aproape o lume în miniatură.

Astfel încât, privind retrospectiv, ne dăm seama de rolul imens pe care îl joacă artistul şi opera sa în evoluţia ulterioară a umanităţii, atât în plan colectiv, cât şi individual.

De ce avem nevoie de artă?

Foto: By John William Godward - Art Renewal Center – description, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1892272
 

Potrivit dicţionarului, artă: Activitate a omului care are drept scop producerea unor valori estetice și care folosește mijloace de exprimare cu caracter specific; totalitatea operelor (dintr-o epocă, dintr-o țară etc.) care aparțin acestei activități. (DEX 2009).
Aşadar, foarte pe scurt, arta urmăreşte producerea de valori estetice.
Cele şapte arte contemporane sunt considerate (conform thepoc.ro) a fi pictura, sculptura, arhitectura, muzica, dansul, literatura, cinematografia sau, după altă sursă (tpu.ro), muzica, literatura, sculptura, teatrul, pictura, fotografia, cinematografia. Dacă ne este relativ clar care este scopul artei şi cam care sunt artele contemporane, se poate naşte o întreagă discuţie (şi cred că nu se poate da un verdict privind răspunsul corect) cu privire la următoarea întrebare: Ce anume îl determină pe om să creeze, de ce are nevoie de artă?
Mai ales că, deşi ne-am rezumat la a enumera artele moderne, este binecunoscut faptul că arta există încă din antichitate.
Cu alte cuvinte, dacă, de exemplu, pictura şi sculptura îşi propun să redea anumite lucruri existente în realitate folosind mijloacele specifice artistului (excepţie făcând, fireşte, arta abstractă sau suprarealistă), muzica presupune o îmbinare a notelor nouă, originală, în schimb teatrul, filmul, literatura introduc în ecuaţie un scenariu, o poveste care poate foarte bine să nu fi existat niciodată (chiar dacă se poate inspira din realitate), iar în cele din urmă se poate ajunge chiar la crearea unei realităţi alternative.
Ce anume îl determină pe om să nu fie mulţumit cu ce are? De ce simte nevoia unor personaje şi situaţii fictive, unor scenarii întregi care sunt brodate de imaginaţie?
Cine şi mai ales de ce a simţit, pentru prima dată, nevoia să creeze?
Nu cred că se poate da un răspuns categoric. Mai mult intuitiv, aş spune că o posibilă cheie ar fi în mitologie, fiindcă dacă admitem că oamenii tind să se autodepăşească, să fie ”asemeni zeilor”, adică mai mult decât pot fi în plan terestru (vezi şi mitul lui Icar), s-ar explica această tendinţă către cucerirea infinitului, către absolut.
Poate că şi psihologii ar avea un cuvânt de spus despre conceperea unor ”teritorii” fictive, eventual cu scopul de a masca sau chiar anula unele neîmpliniri din realitate, dar, pe undeva, cred că există o explicaţie în plus, care rămâne nedescifrată.
Oare ce a simţit Beethoven când a compus ”Simfonia destinului”? Sau Ceaikovski când a creat ”Lacul lebedelor?”. Eminescu, când îşi scria poemele, Brâncuşi sau Rodin când sculptau opere nepieritoare, Ingmar Bergman când turna un film?
Arta mai este, şi de data aceasta nu conform dicţionarului, o îngemănare între Cer şi Pământ, un loc de întâlnire a realului cu imaginarul, o sublimă creare a armoniei (aproape) din neant.
Artistul este, la rândul său, un creator în miniatură, un generator de microlumi, indiferent care este domeniul în care activează.
Fiindcă, după cum spunea Emil Cioran în ”Amurgul gândurilor”, "Ce-i un artist? Un om care ştie tot - fără să-şi dea seama. Un filozof? Un om care-şi dă seama, dar nu ştie nimic".
Însă n-aş încheia fără a da cuvântul Poetului, în cazul de faţă Fernando Pessoa: "Dacă pe plaja acestui ţărm urmele mele/Imprimate-n nisip marea le şterge cu doar trei valuri,/Ce s-ar putea întâmpla pe o altă plajă/Unde această mare e Timpul?".
Aşa încât putem conchide: chiar dacă nu îi vom descifra în totalitate resorturile şi mecanismele, arta face parte din noi. Existăm prin artă şi arta există prin noi.

Faţa întunecată a timpului... şi cea luminoasă a scrisului

Foto: librariaeminescu.ro

De mult timp caut un reper în literatura străină contemporană, asumându-mi că nu sunt un prea mare admirator al unor nume de pe firmamentul acesteia, însă poate că nici nu am fost îndrumat corect, şi este posibil ca un răspuns să fie Javier Marías.

De cele mai multe ori, evit să mă las influenţat de ceea ce au scris criticii sau publicaţiile de specialitate despre un autor, evit chiar şi să le citez prea des (asta neînsemnând că nu trebuie luate în considerare, ci doar că e bine să trecem mai întâi totul prin propriul filtru – evident, fiind conştienţi că şi acest filtru este, la rândul său, imperfect. Dar reprezintă cu siguranţă oglinda operei în mintea noastră).

Însă nu pot începe impresiile despre cartea lui Marías ”Faţa întunecată a timpului” fără a cita ”The Hudson Review”, fiindcă esenţializează excepţional tenta acestui roman: ”În cea mai bună manieră a lui Borges, acest hibrid literar al lui Marías este luxuriant şi misterios”.

Într-adevăr, încă de la primele rânduri aminteşte de Borges (comparaţia nu mi se pare forţată): analitic, poate chiar analitic în exces, ceea ce nu e de mirare pentru un scriitor născut în Zodia Fecioarei (Apropo: aceeaşi cu Borges! Şi cu Cortazar). Jonglând cu cuvintele şi cu frazele într-un mod măiastru, seducător pentru cititor. Descoperind sensuri, ridicând probleme.

”Pierdem totul fiindcă totul rămâne, în afară de noi. Şi de aceea orice formă de posteritate poate fi un afront, şi poate că la fel se întâmplă cu orice amintire” - scrie autorul în preambulul romanului.

Roman-experiment, aş îndrăzni să afirm - Marías încearcă aici ceva oarecum asemănător cu Italo Calvino în ”Dacă într-o noapte de iarnă un călător”. Nu aplică fix acelaşi procedeu, dar ”se joacă” cu situaţiile, cu cuvintele, chiar cu mintea cititorului într-un mod inedit, având toate premisele de a deveni un roman-cult, ca şi scrierea lui Calvino. Ori vei iubi, ori vei detesta rezultatele – eu mărturisesc că mă încadrez în prima categorie, deşi la prima luare de contact cu scrisul lui Marías (Antologia de nuvele ”Când eram muritor”) am avut, pe lângă cuvinte de laudă, şi unele reticenţe.

E drept, deşi stilat, Marías încă nu îmi apare ca un scriitor pasional, cel puţin deocamdată. Dar are o tuşă personală, un spirit ludic şi o ”eficacitate” a scrisului care te cuceresc. Prin ultimul termen, relativ impropriu, am vrut să spun că te convinge că e scriitor la fel cum un meşter te convinge de profesionalismul său înmânându-ţi o lucrare fără cusur.

Din anumite experienţe pe care le-am avut cu literatura contemporană, am rămas cu impresia că unor scriitori le lipseşte conţinutul cu adevărat profund, dar nici forma nu e prea cizelată. Marías are însă cu adevărat cea mai îngrijită scriere pe care am întâlnit-o recent, e un artist care nu acceptă compromisuri.

De altfel, umorul său caustic şi uşor distant nu-i cu nimic diferit de cel al lui Nabokov, un autor faţă de care mi-am exprimat întotdeauna admiraţia.

Marías este sarcastic, dar cuceritor, direct, dar cu anumite subînţelesuri, ceea ce face lectura cu adevărat captivantă.

”Falsul roman” al scriitorului spaniol este un pretext – în bună măsură, reuşit – pentru a jongla cu situaţii, amintiri, descrieri, analize, într-un mod când comic, când dramatic.

Adevărul e că descrierile pitoreşti şi hazlii ale unor reprezentanţi ai societăţii engleze – de exemplu, familia Stone – şi alte întâmplări legate de apariţia ”Romanului Oxfordului” mi-au amintit de Huxley şi de al său ”Punct contrapunct”, o satiră neiertătoare.

Dar, când se îndepărtează de satiră, Marías filosofează asupra sensului existenţei şi al faptelor noastre – şi o face inspirat, nu doar pentru că citează din Shakespeare, ci şi fiindcă adaugă propriile judecăţi şi analize.

”Îmbătrânesc prea uşor vremurile şi ne debarasăm de ele, şi atunci cele dinainte devin antediluviene şi totuşi se ascund toate în mod înşelător, ne gândim uneori că astăzi nu mai există limite, nici opriri subite, nici scurtături brutale, că sfârşiturile şi începuturile nu sunt trasate niciodată cu linia de demarcaţie pe care ni se pare că o vedem uneori retrospectiv, şi crezul acesta este, de asemenea, înşelător”, spune undeva autorul.

Remarcabil este şi mini-portretul pe care i-l face scriitorului şi poetului Richard Middleton, un talent autentic, care din păcate şi-a pus capăt zilelor la numai 29 de ani.

Per ansamblu, o lectură extrem de instructivă şi utilă, pentru că îţi ridică probleme şi te pune în contact cu diferite faţete ale lumii literare şi nu numai, o operă aparţinând vizibil unui om cult şi care are ceva de spus.

Recomandată tuturor, dar cu precădere fanilor literaturii sud-americane şi ai lui Huxley, având similitudini cu ambele.

Eminescu - slove nepieritoare, mesaje venite de dincolo de lume

foto: edu-news.ro

La 15 ianuarie 2019 s-au împlinit 169 de ani de la naşterea marelui poet Mihai Eminescu.

Au avut loc manifestări omagiale în mai multe zone ale ţării: La Cercul Militar Naţional din Bucureşti a avut loc, pe 14 ianuarie, Spectacolul Omagial ”Eminescu, ziditorul limbii române”, în comuna Cumpăna, pe 15 ianuarie, s-a desfăşurat, în incinta Casei de Cultură, evenimentul cultural ”Dor de Eminescu”, în Dej, Primăria a organizat o manifestare omagială dedicată lui Eminescu, ziua de naştere a poetului fiind declarată Ziua Culturii Naţionale, în Suceava, Biblioteca Universității „Ştefan cel Mare”, împreună cu Facultatea de Litere și Ştiințe ale Comunicării, a organizat în ziua de 15 ianuarie o serie de activități dedicate Zilei Culturii Naționale și împlinirii a 169 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu.

Într-o ţară care, iată, nu a uitat să-şi omagieze poetul naţional, am înţeles cu toţii profunzimea spiritului eminescian sau unii cred că doar s-a ”bifat” un eveniment?

În prefaţa la o ediţie recentă în limba română a nuvelelor lui Thomas Mann, un critic se întreba dacă acestea mai sunt actuale. Dacă mai prezintă interes pentru publicul contemporan. Şi aducea argumente în favoarea tezei că povestirile marelui scriitor german nu sunt perimate.

Acelaşi gen de întrebare s-ar putea pune şi cu privire la alţi clasici.

Dacă ar fi să am o reacţie emoţională, aş spune: ”Geniul este nepieritor. Da, Socrate, Da Vinci, Byron, Van Gogh, Ceaikovski, Brâncuşi şi, fireşte, Eminescu sunt mereu actuali. Crede cineva cu adevărat că se poate discuta despre un termen după care nu ar mai fi?”.

Însă, deşi cred că aş fi îndreptăţit să spun acestea, mă voi strădui să şi argumentez, altfel afirmaţia mea ar putea părea fără acoperire.

Există două elemente fundamentale într-o operă: forma şi conţinutul. Este adevărat, cu trecerea timpului, în mai toate artele, forma de exprimare s-a schimbat. În literatură se foloseşte un stil mai direct şi, uneori, mai lipsit de pasaje introductive sau de explicaţii asupra personajelor, în pictură arta abstractă pare să câştige teren (nu întotdeauna fără a dăuna asupra calităţii operei, dar aceasta este o altă discuţie), în muzică până şi creaţiile anilor '90 par cu totul altfel decât cele prezente - şi aşa mai departe. Însă în momentul în care mesajul, conţinutul ating o anumită treaptă a valorii universale care nu poate fi negată, uneori nici întrecută, ele nu pot fi şterse de trecerea timpului. De aceea vei simţi aceeaşi uluire în faţa operei ”Pietà” ca şi la vremea creării ei, de aceea te vor trece şi în prezent aceiaşi fiori în faţa ”Mesei tăcerii”, de aceea ”Luceafărul” eminescian este nepieritor.

Ascultaţi: ”Reia-mi al nemuririi nimb/şi focul din privire,/Şi pentru toate dă-mi în schimb/O oară de iubire.../Din chaos, Doamne,-am apărut/Şi m-aş întoarce-n chaos.../Şi din repaos m-am născut,/Mi-e sete de repaos”. Sau: ”Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,/dac-oi fi eu sau altul?/Trăind în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece,/Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor şi rece”.

Însă nu doar în această creaţie cu un mesaj venit de dincolo de lume Mihai Eminescu şi-a dovedit geniul.

În ”Mortua est!”, care este un poem filosofic, ce ridică o problematică extrem de complexă privind sensul vieţii şi al morţii văzut prin prisma justiţiei divine (şi de aceea perenitatea unui astfel de mesaj nu poate fi nicicum pusă sub semnul îndoielii), frumuseţea stranie, gotică a versurilor eminesciene impresionează: ”Făclie de veghe pe umezi morminte,/Un sunet de clopot în orele sfinte,/Un vis ce îşi moaie aripa-n amar,/Astfel ai trecut de al lumii hotar”. ”O rază te-nalţă, un cântec te duce,/Cu braţele albe pe piept puse cruce/Când torsul s-aude l-al vrăjilor caier/Argint e pe ape şi aur în aer./Văd sufletu-ţi candid prin spaţiu cum trece;/Privesc apoi lutul rămas... alb şi rece,/Cu haina lui lungă culcat în sicriu,/Privesc la surâsu-ţi rămas încă viu”.

Aproape nicăieri nu am întâlnit o forţă de expresie mai mare, o asemenea versificaţie sublimă, care, împreună cu mesajul celest-filosofic, fac din cele mai bune creaţii ale poetului nostru naţional opere etern valabile.

Este bine să nu uităm acest lucru şi să-i acordăm, şi pe viitor, atenţia cuvenită în galeria marilor personalităţi ale culturii române, indiferent dacă se vor mai găsi voci care să-i pună la îndoială geniul incontestabil.