Fiat lux!

de Ruxandra C. 

 

Chipul lui Dumnezeu nu este, aşa cum s-ar părea, o dizertaţie teologică. Cartea publicată de fraţii Igor şi Grishka Bogdanov – cercetători cu notorietate şi dincolo de graniţele Serbiei – se dovedeşte un best-seller dedicat originii bătrânului Univers. O adevărată saga consacrată cosmogoniei şi cosmosului.

Misterul din şi dincolo de temă a intrigat homo sapiens dintotdeauna, însă interesul ştiinţei a irumpt într-o noapte înstelată, când astronomul german Heinrich Olbers s-a întrebat ”cum se poate ca cerul să fie negru între atâtea astre? O infinitate de stele pe un cer nemărginit ar trebui să arate orbitor”. Nu şi-a dat un răspuns, dar, în schimb, i l-a oferit enigmaticul Edgar Allan Poe în profeticul poem în proză Evrika: legea pe care o numim obişnuit gravitaţie există datorită faptului că materia a fost iradiată la nivel de atomi, într-o sferă mărginită a spaţiului, de către o particulă adecvată, unică – Cerul e negru noaptea fiindcă vârsta Universului e finită – a existat un început undeva, cândva...

Pe la jumătatea secolului 19 a intrat vijelios în scenă Riemann, considerat de mulţi cel mai mare matematician al tuturor timpurilor, lăsând în transă mai multe duzini de savanţi. Vorbeşte fără întrerupere, cam o oră, despre Universul hipersferă, deopotrivă finit şi nemărginit, sugerând o posibilă expansiune a cosmosului. Dar constată că nu-l înţelege nimeni.

Bulversarea avea să se repete în 1923, imediat ce formidabilul matematician Saşa Friedmann încheie o cascadă de ecuaţii din care auditoriul află că la originea Universului se află un singur punct, cu volum nul, fără dimensiune, care a explodat. Stupoarea din primul moment s-a transfomat în reacţii dure, însuşi Einstein, ”îngrozit” de ce-i auziseră urechile, îl face praf, oriunde l-ar afla.

Post-mortem – a sfârşit la 37 de ani într-un experimnet – teoria avea să triumfe, confirmată experimental prin mijloacele tehnologiei moderne, iar astăzi unanim se consideră că revoluţia pe care a declanşat-o în gândire e asemenea celei determinate de Copernic.

Era cosmologiei moderne, susţinută de laboratoare ultraperformante, sateliţi, zboruri în spaţiul extraterestru a catapultat capitolul ”rezolvări” pe orbită superioară, vechile şi noile ipoteze deduse ”cerebral” găsind, în sfârşit, confirmarea, pentru că imaginile capturate direct din astral deveniseră probe, confirmări experimentale inatacabile.

Apar echipe performante – Gamov/Alpder/Herman; Wilson/Penzias; Decke/Pheelbles; Smoot/Mather/Berrett; Puger/Lamasse; Guitton/Lichnerowicz – şi celebrele ”ajutoare călătoare”, COBE, WMPA, PLANK. O coeziune om-maşinărie ce va prăbuşi zidurile misterului şi va avansa pe tărâmul cunoaşterii scoţând la lumină tainele milenare. Din acest moment istoric Hipersfera Riemann se va descompune în bucăţele puzzle, Big Bang-ul se întrezăreşte în ceaţă, iar paşii ne vor conduce chiar dincolo de el.

Filmul integral al palpitantei călătorii către ”punctul cu valoare nulă, care s-a autodetonat” nu poate fi redat acum, aici. Însă vom face câte un popas acolo unde ”coincidenţele violente” relevate ”în anumite mărimi” ne duc până la a da sens Universului...

Prima veste a satelitului COBE, ce pluteşte singur prin imensitatea glacială la 900.000 de metri de Pământ a fost fotografia radiaţiei fosile, ilustraţia care o înfăţişează drept ”spectru de corp negru aproape perfect”.

Asta înseamnă multe – în primul rând, diferenţa uriaşă de temperaturi dintre ”fondul primordial” la origine (miliarde de miliarde de grade) şi cel actual, cu doar 2,725 de grade peste zero absolut.

Aşadar... Aproape toată energia Universului în formare a fost eliberată în primul an care a urmat Big Bang-ului, iar echilibrul primordial, termic, a durat o singură clipă (timpul Plank).

Celebra fotografie COBE, din aprilie 1992, deblochează misterul cu încă ceva important – anume, ”fondul” nu e uniform, ci, ici-colo, apar insule de culori ”raportând” decalaje infime de temperatură. Zonele roşii indică ”mai cald”, albastrul, violetul, ”ceva mai rece”. Ei bine, în aceste bizare distribuţii astronomii au citit secretul originii cosmosului, cele mai puţin calde, de pildă, narând povestea strămoşilor galaxiilor...

Regiunea roşie unde există gravitaţie, forţa ce atrage materia, a creat insulele – dimpotrivă, zonele albastre cu gravitaţie euclidiană rămâneau vide.

Cea mai importantă secvenţă a aventurii rezultă din felul în care a fost înregistrată vocea Universului. Un grup ultraspecializat caută, la Princeton, o modalitate de a detecta radiaţia cosmică, inginerii Wilson şi Penzios, de la Bell Telefon, nu pridideau, de un an de zile, să repare o antenă.

Echipamentul le scosese peri albi fiindcă bruia, indiferent de direcţia în care era îndreptată antena, nicio soluţie tehnică aplicată nu i-a scăpat de încăpăţânatul parazit.

Un articol nepublicat al vecinilor (îi separau 60 de km. distanţă) pare să-i scoată din impas – explicaţia lui Peebles le părea plauzibilă, însă atât. Inginerii au primit Premiul Nobel – nu le-a venit să creadă – iar ”isprava” a deschis uşa primei lumini ce a izvorât din tenebre, cum ea păstrează amintirea fiecărei epoci întipărite în profunzimile ei, cum fiecare foton al ei ascunde alt secret fabulos... Fotonii ce au luat naştere prin fuziune nucleară în adâncurile miilor de aştri, cum au ajuns la suprafaţa stelelor, ca la urmă să le părăsească definitiv şi să ajungă la noi traversând spaţiile îngheţate.

Ce vom găsi dincolo de focul lăuntric al luminii primordiale? La limita supranaturalului?
Cel mai tulburător capitol al cărţii se intitulează ”De ce e Universul atât de bine reglat?”, întrucât tratează constantele, coincidenţele stupefiante care intră în jocul anumitor mărimi, mergând până la a da sens Universului în întregul său.

În momentul iniţial al Big Bang-ului, dar şi azi, dacă valoarea constantelor fundamentale ar fi diferit, fie şi puţin, omul, viaţa, Universul nu ar fi apărut niciodată.

...Dacă, la o secundă după Big Bang, nivelul expansiunii ar fi fost (cu 1 ori un miliard) mai lent, Cosmosul, în facere, s-ar fi prăbuşit şi, invers, dacă Big Bang ar fi fost mai rapid, stelele, constelaţiile n-ar mai fi luat naştere.

Cu certitudine, există o anumită ordine care face ca lucrurile să fie exact ceea ce sunt. Există constante, adică mărimi numerice de o precizie extremă, compuse dintr-o cifră, o virgulă şi zecimale. Un singur parametru modificat dereglează, anulează eşafodajul.

Exemplele uluiesc.

Dintr-un număr divizat cu constanta ce controlează forţa gravitaţiei obţinem o nouă constantă – 10 la puterea 36. Adică 1 urmat, după virgulă, de 12 pachete a 3 zerouri. Suprimând un singur zero, expasniunea Universului va fi frânată drastic, cosmosul atingând o dimensiune miniaturală.

De asemenea, la momentul Big Bang, timpul Planck (10 la puterea minus 43 secunde), raportul dintre densitatea medie şi densitatea critică putea fi scris 1 virgulă 60 de zecimale, ultima zecimală fiind tot 1. După Big Bang, la 200 de secunde, Omega era 1 urmat de numai 13 zecimale.

Această valoare atât de apropiată de 1 nu poate fi întâmplătoare.

Relativ recent, raportat la vârsta Universului, adică în anul 1987, Steven Wartberg sublinia, referitor la constanta cosmologică, obligativitatea ei de a fi nulă până la a 120-a zecimală. Dacă ar fi fost puţin mai mare, Cosmosul s-ar fi dilatat prea repede şi astfel nu ar mai fi dat timp pentru formarea de galaxii. Un pic mai mică, Universul s-ar fi prăbuşit ”în sine”.

De oriunde am lua-o, în spatele marii explozii a atomului primar stă un flux-conştiinţă (adică Creatorul) care a gândit modelul, l-a amprentat cu un cod ”genetic” specific, cu informaţie.

Atotştiutorul aşteaptă. Va ajunge ştiinţa să îl şi fotografieze?

Cronică Ex Machina (2015)

 de Ruxandra C.

După ce la CERN, în Elveţia, a fost construit cel mai puternic accelerator de particule din lume, pentru a se obţine aşa-numita ”particulă a lui Dumnezeu” în laborator, fizicienii au renunţat – deocamdată – la proiectul ambiţios, întrucât ”s-au împotmolit în ceva”.

Cam de pe atunci s-au înteţit, în aceeaşi notă, investigaţiile şi reuşitele din domeniul inteligenţei artificiale, oamenii de ştiinţă insinuând robotica în cele mai variate domenii, chiar şi la bucătărie...

Până unde se va ajunge?

Scenaristul şi, totodată, regizorul Alex Garland duce ”provocarea” la limita-limitelor, filmul ”Ex Machina” plecând de la confruntarea directă a inteligenţelor – naturală şi artificială – din momentul în care au ajuns pe picior de egalitate.

Genericul – un savant ce joacă într-un fel rolul de ”demiurg” (Nathan, interpretat de Oscar Isaac), obsedat de ultraperfecţionarea robotului umanoid; ultima creatură dintr-o serie (Ava, un rol total, complex reuşit cu brio de Alicia Vikander), înzestrată cu o gândire subtilă, matură, şi un student eminent (Caleb, de asemenea o interpretare promiţătoare a lui Domhnall Gleeson), introdus în ecuaţie ca să tranşeze dilema dacă prototipul creat de Nathan are sau nu conştiinţă.

De la început, aflăm că studentul Caleb a câştigat un concurs, iar premiul consta într-o săptămână petrecută la locul de muncă al unui cercetător renumit. Un elicopter îl duce într-o zonă mirifică, dar gazda îşi avea sediul într-un buncăr cu zeci de încăperi.

Acceptă, totuşi, contractul şi îi urmează fidel toate indicaţiile, ştiind că va fi faţă în faţă cu exemplarul pe care se angajase să îl testeze şi că, din culise, va fi înregistrat.

Întâlnirile cu robotul umanoid, scurte şi la obiect, sunt programate secvenţial.

Chiar de la primul contact, Caleb realizează că Ava are un IQ ridicat, este extrem de perspicace şi este capabilă să preia oricând iniţiativa dialogului. Nathan, supraveghetorul din culise, nu se arată surprins, chiar se aştepta să audă ce a auzit şi, cu un gest firesc, trece la punctul următor: Ava are sentimente?

Răspunsul primit a fost afirmativ, deoarece Ava nu cochetează propriu-zis, dar, sofisticat, dă semnale clare că doreşte o apropiere de băiat. Aşa că Nathan solicită un plus de informaţie: Cât de puternice sunt acele sentimente?

Caleb detectează ceva trainic. Totuşi, intuieşte că în spatele poveştii s-ar mai afla ceva. O complicaţie...

Cum atrăgătoarea androidă se dovedeşte capabilă să scurtcircuiteze alarma, vine şi momentul dezvăluirii-avertisment, pe care Caleb o primeşte ca pe o lovitură în plex. Gazda nu e un om de încredere, ba chiar e o persoană extrem de periculoasă şi care manipulează.

Evident, devine circumspect, face verificări, iar surprizele devoalate în încăperile buncărului îl determină să sprijine robotul. Chiar elaborează, în comun, un minuţios plan de evadare.

Nathan contraatacă. Îi pune lui Caleb pe tapet tot scenariul şi îi dovedeşte, cu probe, că robotul-femeie jucase teatru tot timpul, îl păcălise, fiindcă numai cu ajutorul lui putea ieşi din captivitate.

Intriga se amplifică, se complică – dar, cel mai important, Ex Machina pune în lumină teme de maximă generalitate, vitale. De pildă, din film rezultă clar că cele mai avansate modele umanoide au conştienţă, analizează pe cont propriu, iau decizii în deplină cunoştinţă de cauză, ştiu să aleagă momentul optim al intervenţiei, dar şi să păstreze un secret.

Nu acelaşi lucru e valabil pentru cei împătimiţi de orgoliu, oameni ce se cred stăpâni pe situaţie în orice circumstanţă, vanitoşi precum ”savantul-demiurg”.

Dacă acceptăm că ambii au conştienţă, în schimb, în accepţiunea morală, conştiinţă nu au nici unul, nici celălalt.

Nathan ştie ce a creat, un exemplar cu dorinţe legitime, capabil de simţăminte înalte, dar nu pregetă să-l destructureze, să-i preia componentele şi să le implanteze într-un alt model. Un mimimum de conştiinţă l-ar fi împiedicat să se comporte în acest fel. Iar Ava, care descoperă intenţia de a fi dezmembrată, nu se va da în lături de la nimic, chiar dacă va condamna la pieire singura fiinţă ce îi fusese aliat.

Şi, dintr-una în alta, filmul ajunge la sublima întrebare retorică: e ceva mai uman decât voinţa cyborgului de a supravieţui?

Teoretic, nu. De aici şi performanţa deosebită a constructorului de a imprima maşinăriei spirit de autoconservare, voinţa de a nu se lăsa înfrântă, oricât de potrivnice ar fi circumstanţele.

Totuşi: el însuşi imperfect, omul nu a putut transmite robotului morala integră, conştiinţa unei supravieţuiri demne. A strecurat celebrul dicton ”scopul scuză mijloacele”, a făcut posibil să nu existe remuşcări, indiferent de faptele comise.

Se mai cuvin făcute câteva observaţii asupra a ceea ce s-ar putea numi detalii.

Nathan este prezentat nu doar ca un om de ştiinţă strălucit, dar şi ca un alcoolic notoriu; nu ştiu cât i-ar putea asta afecta ingeniozitatea, dar cu siguranţă viciul i-a afectat comportamentul. În cazul în speţă, atributul de creator de geniu dispare din ecuaţie, devin preponderente racilele pământeanului de rând. Nathan complotează şi minte precum respiră. Ce oroare pentru Caleb să afle adevăratele intenţii ale acestuia, că fusese selecţionat fiindcă avea calităţi propice pentru a testa, că la mijloc fusese o înscenare.

Pe de altă parte, Ava (poate Eva, în devenire) nu atinsese apogeul feminin ţintit de inventator, dar a reuşit să întrunească anumite calităţi şi o anume duplicitate, care o vor face să se descurce perfect în lumea reală, la intersecţia marilor bulevarde.

Şi, în sfârşit, Caleb, talentat, inocent, jertfă sigură pe platoul lumii perfide, profitoare, înfrânt din faşă deoarece nu percepe răul iminent, din împrejurări şi din împrejurimi.

Te poţi sustrage firii, fiind novice, unui asemenea mediu ostil, crud, infertil? Filmul înclină să spună ”nu”, dacă neşansa te-a făcut să încapi pe mâna cui nu trebuie...

S-ar putea ca unii, induşi în eroare de cursul naraţiunii, să considere ”Ex Machina” un film simplist.

Personal, consider că a fost simplificat voit, pentru ca mesajul, complex, să fie decriptat corect.

Producţia cinematografică semnată Alex Garland se mai poate defini şi ca maxim avertisment: mimând rolul de demiurg, cetăţenii Terrei se joacă fie cu focul, fie cu uraganul şi riscă să prăbuşească totul în neant.

Nu ne cunoaştem suficient de bine - noi între noi şi noi pe noi înşine - pentru a ne încumeta la copy-paste-uri din făpturile noastre. Nu ştim ce fragment personal s-a dezvoltat autonom şi, ca atare, n-avem cum să prevenim exacerbarea unei laturi întunecate.

Se discută mult despre societatea umană preluată de roboţi şi despre consecinţele unei atare rocade, în care proprietarii de roboţi vor deveni sclavii acestora.

Nu subordonarea în sine se preconizează a fi periculoasă (doar se vede cine şi cum conduce azi lumea), ci imprevizibilitatea robotului umanoid, aflat în situaţia de a putea prelua puterea.

Androizii nu sunt făcuţi ”după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”, ci a noastră.