Chan-Wook Park, între culmile succesului şi evitarea anonimatului

Sursa foto:

By Masha Kuvshinova, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7689576

Chan-Wook Park a declarat într-un interviu (un masterclass la Festivalul de film independent Anonimul), preluat de Cinemagia, în materialul ”Opt lucruri pe care le-am învăţat de la regizorul Park Chan-Wook”, de Gloria Sauciuc, ceva care m-a şocat: spunea că nu i-a fost uşor să se lanseze, fiindcă „Două dintre filmele mele au eşuat la box-office, nu au fost nici succes de critică. De aceea a fost foarte dificil la început să trăiesc ca regizor în Coreea. A trebuit să fac un film nou. Nu ştiu cum e în România, dar în Coreea - dacă două filme consecutive îţi eşuează la box-office - nu mai primeşti cea de-a treia şansă. Am încercat să supraviețuiesc, gândindu-mă că voi reuși cumva”. Aşa, deci.

Ştiam că „industria” cinematografică are drept principal scop câştigul financiar, dar sincer vorbind metoda descrisă mai sus este de-a dreptul cinică. Fireşte, trebuie să existe o triere, trebuie respectate nişte standarde, altfel oricine s-ar face cineast (hmmm, chiar cunosc nişte nume, dar nu comentez acum şi aici). Însă să fim bine înţeleşi: valoarea unui film nu este sinonimă cu succesul de box-office (o afirmă, de altfel, mai mulţi cinefili pe site-ul de specialitate Cinemagia). Se poate întâmpla şi asta (ca cele două să coincidă), dar nu este deloc obligatoriu. Şi atunci, ce facem? Îi închidem uşa în nas unui regizor talentat doar fiindcă nu a reuşit să atragă numărul corespunzător de spectatori?

Publicul de azi vrea violenţă, sex şi efecte speciale. Bun, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, dar trebuie să dăm şi artei ce-i al artei.

Părerea mea despre celebrul regizor asiatic este una foarte bună (veţi vedea puţin mai jos), dar tot am impresia că excesul de sânge din „Stoker” sau excesul de sex din „The Handmaiden” (un film bun spre foarte bun de altfel, nimic de zis) reprezintă tributul pe care chiar şi el a trebuit să-l plătească monstrului cinematografic numit „audienţă” sau „succes de casă”.

Adevărul e că Oldboy a fost pur şi simplu un film prea bun, prea aproape de perfecţiune pentru a nu-i deschide regizorului asiatic porţile succesului. Dar e păcat că chiar şi un cineast de mare valoare ca el trebuie să respecte regula încasărilor.

Iată ce scriam despre Chan-Wook Park într-un comentariu pe Cinemagia:

„Chan-Wook Park nu conteneşte să mă uimească. E un regizor extrem de talentat, care mereu îşi surprinde spectatorul, temele sale predilecte ţinând de latura întunecată a minţii umane, de perversitate şi nebunie. Ştie însă, ca nimeni altul, să trateze astfel de teme deloc uşor de digerat într-un mod aproape seducător, ştie să te facă dependent de filmele sale şi de universul propriu, căruia îi dă viaţă într-un mod unic. E nu numai un bun regizor, dar şi un fin psiholog. Şi mai are o calitate rară - ştie să îmbine arta cu comercialul în aşa fel încât să nu dăuneze calităţii cinematografice, el nu vrea doar „să vândă”, ci mai ales „să spună o poveste”, şi asta îi iese de cele mai multe ori foarte bine. Am avut neşansa să văd câteva dintre filmele sale cele mai cunoscute într-o ordine descrescătoare valoric: primul a fost Oldboy, capodopera, creaţia sa absolută, apoi Sympathy for Mr. Vengeance, foarte bun, totuşi cu o treaptă mai jos, pe urmă Stoker, un film de valoare medie, după care Bakjwi recunosc că mi-a plăcut atât de puţin încât nu l-am văzut până la capăt. Iniţial am fost circumspect cu privire la cel mai recent film al său, The Handmaiden, dar văzându-l m-am bucurat să constat că regizorul sud-coreean s-a întors la cel mai înalt nivel, oferind în primul rând calitate. Aş plasa acest film imediat după Oldboy”.

Hermann Hesse şi magia cuvintelor şi a lumilor

Sursa foto:

By Gret Widmann (†1931), Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=208230

Pentru mine, Hermann Hesse este un magician. Scrierile sale au iz de băutură veche şi parfumată şi, chiar dacă sunt scrise într-un registru clasic, nu vor fi niciodată perimate, fiindcă invită cititorul (trecut, prezent şi viitor) la permanente exerciţii de imaginaţie, la o căutare (şi redescoperire) a sinelui, dar şi la o meditaţie aproape transcendentală asupra universurilor posibile şi conexiunilor ce pot apărea între acestea.

Nu ştiu ce m-a fascinat mai mult - parcurgerea capodoperei „Jocul cu mărgele de sticlă”, lecturarea uluitorului roman „Lupul de stepă” sau citirea nuvelelor sale, în care am găsit acelaşi autor sensibil (poate uneori excesiv de sensibil, dar tocmai de aceea viziunile sale capătă o mare valoare artistică), lucid, dar torturat de îndoieli şi de dorinţe (uneori) neîmplinite.

Când Hesse aşternea pe hârtie o frază, deja crea o lume în miniatură. O lume în care îşi invita cititorii să pătrundă, să o exploreze şi (eventual) să se simtă bine. Şi chiar dacă uneori te poţi simţi uşor inconfortabil într-un univers imaginar în care este loc şi de suferinţă, şi de durere, cu siguranţă vei fi fascinat de originalitatea şi profunzimea creaţiei hessiene.

Iată cum am comentat (destul de amplu, îmi cer scuze pentru lungimea, poate uşor inadecvată, a textului) „Jocul cu mărgele de sticlă”, imediat după încheierea lecturii:

"În această capodoperă a literaturii universale, Hermann Hesse ridică probleme existenţiale profunde, cu vădită tentă filosofică. Scrisă într-un stil scolastic, uşor pretenţios (poate că unii l-ar putea considera depăşit astăzi), lucrarea are marele merit de a nu fi câtuşi de puţin sterilă sau repetitivă, dimpotrivă, făcând o incursiune fascinantă într-o lume fictivă, cu caracter utopic, în scopul (nemărturisit explicit, dar subînţeles de autor) de a răspunde întrebării: pe ce cale omul, această fiinţă duală şi imperfectă, poate găsi cu adevărat calea către desăvârşire şi adevăr? Pe cea obişnuită, urmată de toţi, sau pe cea imaginată de scriitorul german sub forma unei instituţii fictive, Castalia, care atrăgea tinerii de elită pentru a-i desăvârşi spiritual pe tărâmul artistic, şi a-i iniţia în jocul (imaginar pentru noi, real în carte) cu mărgelele de sticlă? (Vezi, în legătură cu aceasta, şi disputele şi rivalitatea dintre Knecht şi Designori, exponenţii celor două căi). În prima parte a cărţii, Hesse insistă asupra faptului că ambele căi se pot dovedi imperfecte, că orice om, oricât de evoluat, poate fi supus tentaţiilor şi greşelii, şi că răspunsul ultim la toate întrebările, ca şi desăvârşirea absolută, ar putea rămâne simple himere pentru muritori. Josef Knecht porneşte cu sufletul deschis şi animat de cele mai profunde idealuri pe acest drum anevoios, dar nu este scutit, nici el, de îndoieli şi de ispite. Pe măsură ce acţiunea înaintează, ai impresia că ceva misterios, conspirativ se ascunde în spatele acestei lumi binecuvântate şi aproape utopice în care îl formase Castalia. Este trimis cu o misiune ascunsă la mănăstirea Mariafels. O misiune ce nu părea complicată, dar prin care trebuia să câştige încrederea unui părinte de acolo, Pater Jakobus. De aici ai impresia că se ascunde ceva, că e un joc duplicitar. În cele din urmă, Josef Knecht este ales magister ludi, maestru al jocului cu mărgele de sticlă. În această calitate, el caută perfecţiunea, desăvârşirea, dar îşi dă seama că nu le poate atinge, întâi fiindcă atât colaboratorul său, Tegularius, cât şi el însuşi sunt fiinţe duale, supuse erorii, apoi şi din cauză că Jocul cu mărgele de sticlă şi regulile Castaliei, oricât de sublime, de înălţătoare ar fi fost, erau create tot de om, şi deci imperfecte. Acest ”blestem” al creaţiei care nu-şi poate depăşi Creatorul îl va urmări pe tot parcursul existenţei sale. Minunata conversaţie dintre Knecht şi Designori, la revederea peste ani, capătă o tentă filosofică, denotă aceeaşi căutare a perfecţiunii şi a căii juste, însă, se sugerează, întotdeauna va rămâne şi un loc gol, un semn de întrebare. Şi atunci, care este calea? Sau sunt amândouă? Sau nu este niciuna? În cele din urmă, Knecht se consideră depăşit de rolul pe care şi-l asumase şi cere, printr-o scrisoare adresată Autorităţii, eliberarea sa din funcţia de magister ludi şi repartizarea sa la o şcoală normală. Argumentaţia sa vizează în principal faptul că lumea utopică reprezentată de Castalia era prea ruptă de cea reală, care chiar o întreţinea prin eforturi deosebite, şi că imperiul castalian nu ar putea rezista pe termen lung tuturor transformărilor sociale şi politice care s-ar fi ivit, extrăgându-şi esenţa din principii prea idealiste. Un paragraf foarte sugestiv apare în finalul scrisorii: ”Lucrurile frumoase şi foarte frumoase sunt şi ele trecătoare, din chiar clipa când au devenit istorice şi au căpătat chip concret pe pământ”. (După părerea mea, autorul alege un sfârşit al poveştii, dar nu rezolvă dilema, ci doar ridică un semn de întrebare. Motivează că sublima Castalie nu poate rezista, asemeni oricărei utopii, dar în acelaşi timp reîntoarcerea la ordinea obişnuită are avantajele şi dezavantajele ei, cuprinde atât Binele, cât şi Răul). Dorinţa de a-l lua pe Tito, băieţelul lui Designori (un tânăr cu tendinţe rebele, preocupat de sport şi de natură) drept elev, ca şi sfârşitul său (al magistrului) brusc, survenit în apele reci de munte au o evidentă valoare simbolică: Knecht renunţă la utopia numită Castalia şi, ca atare, trebuie să se reîntoarcă la natură, la primordial, la tot ce este profund omenesc. Lucruri antagonice cu năzuinţele lui de până atunci. Romanul lui Hesse este superb, dar personal (notaţi însă că mă aflu în anul 2017, şi nu atunci când şi-a conceput scriitorul german opera) prefer orice utopie în locul societăţii aşa cum este alcătuită în prezent, clădită pe ură, violenţă, intoleranţă, desfrâu şi mercantilism, îngropând valorile autentice şi promovând kitsch-ul şi haosul. Chiar dacă ştiu că utopia, prin definiţie, e o organizare ideală, ce nu poate fi pusă în practică".