De Ruxandra C.
De curând am citit un eseu în care am regăsit verdictul – Eminescu, intraductibil. Se explica, şi acolo, că muzicalitatea profundă a limbii române, unicitatea unor expresii minunat valorificate de ”poetul valah” nu au corespondent nicăieri în lume. Textul eminescian transpus în franceză, engleză, germană etc., văduvit de subtilitatea graiului nostru, schematizează conceptele metaforice aşa încât mesajul, ajuns în percepţia străinilor, se stinge până la a fi caracterizat ”demodat, provincial caraghios”.
Impecabilă, versificaţia lui Eminescu se conjugă cu asocieri neaşteptate de imagini, semnificative şi emoţionale, totul devine metaforă, iar aceasta, la rându-i, fondează o simbioză inegalabilă. Din acest considerent, ”intraductibilitatea” poetului nostru naţional decurge din această particularitate creativă şi nu cred în opinia exegeţilor care susţin că, născut în altă ţară – ”dacă ar fi fost francez, englez, neamţ, măcar spaniol” – Eminescu ar fi devenit una dintre cele mai mari figuri ale culturii universale.
Fiind superlative, geniile n-au grade de comparaţie, iar atributul genialităţii, transcendental, n-are nicio legătură cu naţionalitatea, apartenenţa socială, epoca ori calitatea anturajului. Ele vin, se nasc unde şi când progresul istoric are nevoie de ele.
Neasimilarea operei lui Eminescu la justa ei valoare, pe ”alte pieţe de desfacere” o datorăm, mai degrabă, inabilităţii traducătorilor care n-au optat pentru o translare liberă – de ce nu? chiar în fraze scurte – în măsură să înlesnească o comuniune ideatică.
Mai interesant, în context, îmi pare faptul că Eminescu nu reuşeşte să fie tradus chiar de români, deşi împărtăşesc acelaşi grai şi cunosc semnificaţia cuvântului ”dor”. Obstacolul trebuie căutat în altă parte – îl indică exact chiar autorul Luceafărului: incapacitatea unei persoane de a înţelege sensul celor citite. O face indirect, în dialogul Dumnezeu-Hyperion, când entitatea supremă ne reaminteşte ”cuvântul cel dintâi”, al divinităţii creatoare, înţelepciunea.
Pentru cine citeşte modern, ”în dungă”, sau înţelege ”A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată...” ca introducere la un basm, poemul va fi o naraţiune oarecare, copilăroasă etc.
Pentru a ajunge la sens, e necesar să cobori – cât te ţin spezele – dincolo de epidermă.
*
Există în Scrisoarea I un vers colosal, ”când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”, pe care nu puţini l-au ”interpretat” ca minunat tablou al reflectării Lunii în marea liniştită.
Niciunul nu s-a gândit că Luna, personificată, sugerează că singurătatea cuibărită în om are aceeaşi nemărginire ca întinderea mării, are acelaşi puls. Nu zvâcneşte, dar clipoceşte, pentru a se extinde între orizont şi malul îndepărtat...
Mişcătoarea mărilor singurătate devine sugestie pentru orice fiinţă prididită, încercată şi găseşte răgazul unei recompense mari în ”plutire odihnită”, ajungând prin sine însăşi să renască.
Ecartul de interpretare al unuia şi aceluiaşi vers de către ai noştri conaţionali are explicaţie. O mostră oferă şi cutezanţa unui poet contemporan de a compune şi publica într-o antologie două glosse, corecte, valide din punct de vedere al construcţiei, dar banale în conţinut, cu notaţii culese din jurnalele televiziunilor.
Eminescu ne-a lăsat moştenire o singură glossă – mănunchi generos de meditaţii filosofice.
*
Scris în 1883, poemul ”Luceafărul” a fost şi este apreciat de exegeţii autentici drept o culme, expresia genialităţii poetului naţional, întrucât merge ”până în pânzele albe” cu descifrarea relaţiei biunivoce transcendent – spirit întrupat.
Asemănări şi deosebiri, ca în cele din urmă să se ilustreze incompatibilitatea părţilor reprezentante, aflate pe scara evoluţiei la imense distanţe.
Cătălina şi Hyperion au în comun simţământul amprentat la origini de Creator, dar se deosebesc.
Descendentă a Evei pe Terra, ea, ca orice făptură supusă mântuirii, având de recuperat un handicap spiritual, e confuză, reticentă, prudentă, oscilantă, el, în schimb, exponent al Înaltului – ardent, dăruit total, necondiţionat. De aici, o atracţie firească, după care percepţia, reciproca fundamental diferită...
Icoană între sfinţi pentru palatul imperial, prinţesa nu realizează condiţia nemuritorului, superioară. Cea vie e ea, muritoarea, plasându-l la antipod pe ”străinul la vorbă şi la port”. Îl vrea, dar nu doreşte să îl urmeze, îi cere supremul sacrificiu, să revină la ”statutul” de pământean.
Cu toate că conştientizează confuzia ”odorului nespus”, Hyperion, pustiit de dor, traversează genunea, cerând Domnului dezlegarea de nemurire, nutrind sentimente divine.
Eminescu introduce în ecuaţie trei sedimente de cognoscibilitate, relevând că vârful unghiului - deţinătorul absolutului – nu periclitează, prin nicio concesie, armonia universală. Singura dată când ”a cedat” a fost acceptarea liberului arbitru pentru pământeni, pentru a le da şansa recuperării.
În dreptatea Sa, demiurgul demontează răbdător o eroare de interpretare – nu pedepseşte, ci, cu părintească afecţiune, reaminteşte cuvântul cel ”dintâi”, povaţa, înţelepciunea consfinţită la temelia oricărui demers. Pentru Hyperion lecţia e învăţătură de minte dureroasă, pentru Cătălina, subiect de reflecţie.
Viziunea cosmologică, atât de atent redată în parcursul Luceafărului nemuritor, în eternitate, se dovedeşte, după un secol, exactă, odată cu captarea radiaţiei fosile de cercetătorii contemporani.
În aceeaşi cheie cosmogonică, marele poet naţional tratează parcursul omenirii, înzestrată cu liberul-arbitru.
Memento mori pune, deci, sub observaţie existenţa, cursul umanităţii – secol după secol – evidenţiind paradoxul omenirii care, în pofida avansării în timp, în realitate stagnează din cauza deciziilor inoportune.
Asemeni unui mal-străjer, rând pe rând Nilul, Grecia însorită, Roma, Iordanul, dunele pustiului, Ierusalimul, Dunărea, Dacia formează un lanţ al veşniciei asistente la parada generaţiilor pământene şi consemnează cum toate sunt animate de aceleaşi idealuri, dar comit absolut aceleaşi erori. Invariabil, seminţiile, popoarele se poticnesc similar – chiar identic – la fiecare răscruce a drumului şi se rătăcesc în coridoarele marelui labirint, cu toate că aveau la dispoziţie un fir al Ariadnei.
Toţi caută orbeşte ”al vieţii înţeles nedezlegat” şi fiecare – efemeridă – cade într-un Alzheimer lumesc.
Cineva întrebat unde-i Ninive, răspunde, onest, că nu ştie şi nici nu ştie unde a fost... Gintele teritoriale au tot ce le trebuie, stăpânii acestora – fie mari, fie mici – doresc tot timpul mai mult, regii se năpustesc asupra altor regi, împăraţii asupra împăraţilor, atraşi de pământuri, suflete, glorie. Consecinţa? ”Cetăţi vechi, popoare mândre stau sub falnica domnie, dar cezarii împart pământurile în senatul lor de regi”. Pentru ca, apoi, ”împăraţii, cucernici să treacă pe sub arcuri triumfale” şi să sfârşească totul în haos, regrupându-se ”coloniile de lumi pierdute”. Până şi înţeleptul Solomon, ”cu degetele-i de profet”, n-a scăpat de capcanele muritorului de rând, ajungând în faţa ”judecăţii”.
Popoare, regi, preoţi ”matematic” sfârşesc în ruină odată cu cetăţile transformate în grămezi de piatră.
În tot acest infinit carusel de rosturi, vieţi irosite şi ”cugetări” îndelungi ”la enigma încâlcită”, de zvârcolite şi tulburate manifestări rebele, ”vecinicia cea bătrână” privea uimită ”la lumi” şi se întreba – retoric – cum de nu reuşim să ”ne adunăm”, având legi, adevărate comori de înţelepciune, date, tuturor, de către Creator.
Eminescu ajunge, şi aici, la evocarea modelului ancestral, divin, care aşază la baza oricărui demers înţelegerea fenomenelor, decriptarea până la nucleul-esenţă.
Dumnezeu, faţă în faţă cu Hyperion zădărnicit îi reaminteşte de ”cuvântul său cel dintâi” şi-i oferă maximum posibil – redarea înţelepciunii.
*
Propunând contemporanilor şi urmaşilor gândirea sa reflexivă, Mihai Eminescu devine ”intraductibil” chiar pentru românii înrolaţi, la rându-le, în ”parada deşertăciunilor”.
Neînţeles chiar de confraţii în ale scrisului, epigonii 2021 – aici s-a ajuns! - transformă patrimoniul creativ al neamului în ruină, exact cum au procedat regii şi împăraţii venetici, cotropitori de teritorii înfloritoare. Şi se luptă să îl transfere în anonimat pe ”depăşitul” Eminovici.
Cel mai apropiat de spiritul poetic al lui Eminescu a fost, în opinia mea, Ion Caramitru. În privinţa lui Mircea Cărtărescu nu m-am edificat. Într-o emisiune televizată relata cum, de fiecare dată când citeşte poemele acestuia, descoperă noi, nebănuite sensuri, profunde, pe când, într-un alt comentariu, publicat, cunoscutul scriitor pleda pentru demitizarea lui Eminescu... fiind şi el tot om.
Doamne, Dumnezeule, arată-Te, resfinţeşte-ne şi redă-ne cuvântul Tău cel dintâi, adică înţelepciunea. Fiindcă am deraiat – ignorând-o – şi am ajuns să turnăm ocară în zeflemea peste ce ai dăruit neamului nostru. Geniul menit să ne desluşească tocmai adevărul Creatorului şi esenţa Creaţiei.
foto: Public domain, via Wikimedia Commons
