foto: rastilhorecords.com
Fado-ul
este mai mult decât muzică. Este o transfigurare, o introducere
într-o stare aparte. Este aproape magie.
Pe
lângă ascultarea melodiilor celebrei Amália
Rodrigues, am avut şansa acum un deceniu să asist la un concert în
aer liber în Portugalia, în care s-a cântat şi fado. Numele
interpreţilor nu le mai reţin, dar piesele şi ambianţa au fost
superbe.
În
prima zi a festivalului Cerbul de Aur, pe scenă a urcat, pentru a
susţine un scurt recital, şi Paulo Bragança.
Recunosc
că interpretul portughez,
originar din Angola,
nu-mi era familiar, dar stilul său original şi profund în acelaşi
timp m-a cucerit pe loc. Prezentat
ca ”îngerul căzut al muzicii fado”,
Bragança este o prezenţă
scenică surprinzătoare.
O
apariţie stranie, fantomatică, parcă suspendată între două
lumi, întruchipând deopotrivă lumina şi întunericul. Dincolo de
machiajul său bizar, mi-a apărut mai curând ca un faun sau un duh
al pădurii întrupat prin cine ştie ce minune într-un interpret de
pe o scenă din România.
Interpretul
portughez are şi preocupări pe măsură - am fost extraordinar de
plăcut surprins de mărturisirea sa (făcută în limba română)
potrivit căreia poartă în suflet şase personalităţi din ţara
noastră: Regele Mihai, Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Maria Tănase,
Emil Cioran - şi a mai
adăugat
pe
cineva,
un pictor, dar nu i-am
putut distinge numele. Cu
adevărat o alegere inspirată, şi o alegere de intelectual (de
altfel, portughezul a urmat studii de filosofie în Irlanda)!
A
cântat atât în română, cât şi în portugheză, iar la
interpretarea piesei ”Rosa da Noite” s-a înfăşurat într-un
steag tricolor!
Lăsând
la o parte consideraţiile asupra înfăţişării (totuşi,
un pic prea extravagantă uneori, care poate lesne şoca)
sau prestaţiei scenice, care oricum îl recomandă, Paulo
Bragança are
o voce caldă, pătrunzătoare, un timbru extrem de plăcut şi se dedică
total melodiei. Îl simţi, la fiecare notă, cu fiecare pas, că
interpretează, trăieşte muzica, nu face o simplă redare.
Ascultătorul,
vrăjit, va uita pentru un timp cărei lumi îi aparţine, ce îl
înconjoară, fiindcă interpretul portughez are o lume proprie. Pe
care nu o ţine însă doar pentru sine.
Celor
care încă nu l-au ascultat, le recomand cu căldură să o facă,
achiziţionându-i albumele sau măcar căutând câteva mostre pe
Youtube.
Pot
să afirm că a fost unul dintre cele mai impresionante recitaluri pe
care le-am văzut. Şi îl admir pe Bragança
nu
pentru că a venit la noi sau fiindcă s-a înveşmântat în steagul
românesc (deşi admit că am fost emoţionat), ci pentru că este un
artist autentic, nu propulsat către culmile succesului de vreo
conjunctură sau de vreun aranjament, este, cum se spune, UN
ADEVĂRAT!
