Foto:
By
Julian Mandel - Jean-Pierre Gilissen: Le Magasin Pittoresque
(magasinpittoresque.be) Cartes postales érotiques: Archive des
cartes postales érotiques de la semaine, Public Domain,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=3918624
Desigur,
erotismul şi-a găsit întotdeauna un (binemeritat) loc în artă,
fiind un element aproape indispensabil. Arta este o sublimare sau o
transpunere a unor stări şi emoţii, dar în egală măsură este
inspirată din ceea ce este omenesc. Şi erosul este profund omenesc.
În
pictură, sunt celebre nudurile feminine, care au fost o dovadă de
măiestrie a pictorilor încă din vechime. În sculptură, au
existat de asemenea reproduceri fidele ale corpului omenesc, printre
cele mai cunoscute numărându-se cele ale marelui Michelangelo.
Literatura
dă, de asemenea, nume celebre ale unor autori care au cochetat cu
genul erotic, de exemplu Henry Miller, Anaïs
Nin, Marchizul de Sade, Guy de Maupassant şi alţii. Aş face aici
paranteza că, în vreme ce ”Cele 120 de zile ale Sodomei” mi s-a
părut o carte de necitit, abundând în trivialităţi uneori
greţoase, arhicunoscutul roman ”Justine sau nenorocirile
virtuţii”, al aceluiaşi de Sade, mi-a apărut mult mai aproape de
literatura erotică de calitate, constituind
o surpriză plăcută.
Despre
film aproape că nu mai este nevoie să vorbim. Încă din anii
'30-'40 existau sex-simboluri ale marelui ecran, din '72 datează
legendarul ”Ultimul tango la Paris”, al lui Bernardo Bertolucci
(nu mă număr printre fani, dar desigur că e o peliculă de luat în
seamă), în 1992 a fost produs ”Instinct primar”, un thriller
erotic care a făcut senzaţie, iar pe măsură ce ne apropiem de
prezent, sexul (mai mult sau mai puţin voalat) a devenit aproape un
ingredient de nelipsit în cinema.
Căci
ce ar fi arta fără acest mister care este atracţia dezlănţuită
între un bărbat şi o femeie (nu redefinesc
tocmai
acum aceşti termeni!), fără această magie a contopirii, fără un
întreg joc al dorinţei, al pasiunii care apare între protagonişti
(aici îmi amintesc de un alt film celebru, Amantul, în
regia lui Jean-Jacques Annaud)?
Însă
consider că arta de calitate nu are nimic de-a face cu pornografia,
care este cu totul altceva, o disciplină (ca s-o numim astfel)
creată special pentru a reda actul sexual exact aşa cum are loc,
fără nicio pretenţie artistică.
Există,
din păcate, în prezent tendinţa de a amesteca cele două genuri,
de a strecura în literatură pasaje cât se poate de explicite, ba
uneori şi folosind termeni triviali, în locul unor formulări mult
mai stilate (ex. ”femeia era cuprinsă de o dorinţă nestăvilită”
sau ”magia trupurilor lor contopite”), formulări care ar putea
reda eficient tensiunea erotică a protagoniştilor fără a aluneca
în pornografie. La fel şi în filme.
Ştiţi
care este problema? Nu e vorba neapărat de o pudibonderie excesivă,
dar introducerea brutală a scenelor explicite dăunează calităţii
textului sau peliculei, ”ucide” acel dram de artă, de autentic.
Câteodată, este ca şi cum, ”pentru realism”, i-ai rupe
piciorul unui personaj într-un film de acţiune sau i-ai tăia gâtul
într-un horror (desigur, exagerez, dar se înţelege ce vreau să
spun).
Dacă
este bine dozat şi conceput, erotismul în artă poate fi sublim.
Depinde, însă, de creatori să nu facă acel pas care să-l
determine să alunece în ridicol.
