2021: Te uită cum ninge Decembre...

 

Foto: Pexels, cottonbro

De Ruxandra C.

Au trecut foarte mulţi ani...

Pe-atunci, în după-amiaza zilei de Ajun, când se însera mai devreme, învăţătorul clasei strângea ceata şi plecam în sat, la colindă.

Eram înnebunită să merg la urat. Nu aveam voce, aşa încât eram ”desemnată”, alături de alţi asemenea colegi, să jucăm rolul întăritor, de a striga după fiecare strofă ”hăi hăi hăi”, zdrăngănind din zurgălăi.

Toţi aveam trăistuţe în care adunam ”colindeţele” – covrigi calzi, scoşi de pe vatră, poame uscate, nuci, mere ori turtă dulce. Bani, niciodată!

După ”Astăzi s-a născut Cristos/Domnul lumii luminos/Lăudaţi şi cântaţi/Şi vă bucuraţi!”, cine ar fi scos portofelul, să ”plătească” în arginţi bucuria veştii aduse la poartă?

Mai întotdeauna zăpada scârţâia sub încălţări, aveam în jurul gâtului fulare împletite din lână ţigae, dar fericirea aceea, indescriptibilă, nu ar fi putut fi umbrită de nimic, n-o dădeam nici pe căldura jarului clipind în cămin.

*

Din stradă m-a asurzit un ”bombardament” de tobe, bice şi strigături, de care orăşenii au parte în Ajunul Crăciunului. Noua modalitate de a colinda! Dar era abia dimineaţa lui 4 decembrie.

Mai anticipează lumea sosirea Sărbătorilor, dar chiar cu trei săptămâni pline?

Ei, da. Larma se întinsese peste întreg cartierul, se striga răguşit ”La mulţi ani!” şi, din vreme în vreme, se înregistra câte o pauză – dovadă că protagoniştii se opriseră în faţa birturilor înşirate pe stradă şi încasau răsplata prestaţiei – cu suta de lei, nu cu bănuţul.

Mi s-a strâns sufletul, dureros. N-am ocărât, precum vecinii, ”ăştia nu mai au limită?!”, dar mi-am zis: ”iată cum s-a dezvoltat trendul!”.

Curând, desigur, vor descinde în bloc cetele de afoni ce vor ”interpreta” gâjâit ”dom' dom' să-nălţăm”... Vor bate în uşi, vor apăsa butoanele soneriilor de la intrare şi se vor năpusti pe scări, zgomotos, nemulţumiţi de ”surzenia” locatarilor.

Cu totul altfel sunt întâmpinaţi studenţii de la teologie, decenţi, neostentativi şi cu repertoriu deosebit.

*

5 decembrie. Edilii principalelor urbe au dat startul inaugurării Târgurilor de Crăciun, sărindu-l până şi pe Sfântul Nicolae. S-au aprins luminiţele, binecuvântând bradul împodobit şi căsuţele amenajate festiv în perimetrul alocat de autorităţi ”evenimentului”.

Anul acesta, câţiva primari cu vederi ecologiste au încercat inovaţii şi au recurs la surogate, promovând pomul din vreascuri ori ”artificialii” giganţi, închiriaţi.

Domnul primar al Capitalei a amplasat în ”ţarcul” din Piaţa Universităţii un schelet lemnos în hlamidă colorată, din beteală şi mii de beculeţe, iar cei de la Palatul copiilor au construit un brăduţ din flacoane goale şi cutiuţe de vaccinuri anti-Covid. Interiorul Târgului se lasă vizitat dacă achiţi o taxă de intrare şi dovedeşti că te-ai vaccinat.

Asta teoretic, deoarece biletul de acces se execută, dar cu ”discriminarea” vaccinaţi-nevaccinaţi cerberii au lăsat-o mai moale. Brusc, unii au descoperit că în România statul ar fi democratic. Stradal, Crăciunul bucureştean 2021 = muzică, oferte, antren.

La vânzare, producătorii propun de toate: dulceaţă făcută ca la mama acasă, băuturi regionale, marcă înregistrată, brânzeturi autentic ciobăneşti, o gamă integrală de afumături obţinute tradiţional, la foc de lemn de fag ş.a.m.d. Cozonaci, plăcinte, prăjiturele.

La ”botul calului” se pot servi vin sau ţuică fiartă, sarmale cu mămăligă, ciolan cu fasole, fripturi, cârnaţi etc.

În pofida asigurărilor, ”marfa” de paradă e departe de ceea ce se anunţă cu strigături, bucătarii nu sunt chiar vestiţi, dar cine să mai sesizeze păcăleala – devenită obişnuinţă -, se topeşte şi aerul festivist al manifestărilor.

Remarcabilă, în context, apare noutatea transformării Crăciunului în ”Sărbătoarea lui Moş Crăciun”. Care Moş nu mai e nici el ceea ce a fost la origini.

Proprietar al unei Căsuţe din Târg, Moşul dialoghează cu copiii, care-i transmit scrisori cu ce daruri doresc să fie onoraţi. Prioritar, sunt telefoane mobile, tablete, laptop-uri, ”hăinuţe” de firmă. Uneori Moşul dă câte un spectacol – ori se dă în spectacol. În postură de scafandru, balerin etc.

Crăciunul s-a transformat într-un bâlci.

*

În calendarul creştin, 25 decembrie consemnează Naşterea Domnului. Prin urmare, asta aniversăm.

Memorabilul preot Constantin Necula a dat evenimentului adevărata semnificaţie – venirea pe lume a Fiului Dumnezeului Ceresc, mântuitor al omenirii – care simbolizează armonia divină, fidelitatea, reamintindu-ne sensul vieţii pe Terra. De unde şi caracterul unic al acestei sărbători, intimitatea trăirii acesteia.

De aceea tradiţia conferă aniversării cadrul familial, împlinit de bradul-etalon, al pomului credincios, ce nu-şi pierde frunza niciodată. Climatul de tihnă şi puritate în care se alătură Iisus Hristos.

Iisus Mântuitorul nu se duce la mall, nici în piaţa publică, el nu e ”pribeagul” din sania trasă de reni care soseşte şi împarte daruri comune prin hornul casei, grăbit, şi dispare neobservat.

Hristos ne e călăuză. Alinare. Şi îi suntem datori cu o mulţumire, măcar o dată pe an.

Faptul că nu îi permitem să se aşeze la masă, în căminul nostru, alături de noi, e mai mult decât impoliteţe, este impietate. Grosolănie.

Dar iată că omul modern o comite! Şi piosul omagiu, apreciat ca desuet, a fost transformat în ospăţ, în chiolhan cu sarmale stropite din belşug cu băutură, acompaniament de manele, eventual halucinogene şi dans ”drăcesc” cu Crăciuniţe.

Precursorul. Repetiţia generală a Revelionului.

În context, multora nici nu li se pare neavenită recomandarea UE de a înlocui cuvântul ”Crăciun” cu mai adecvatul termen de ”Sărbătoare”. Consideră normalitate demersul-directivă, alternativă pentru despovărarea de constrângerile ancestrale.

Oare?

Dacă ne închinăm la Apus şi înseamnă că soarele va înceta să apară la Răsărit?

Că tot semănând vânt nu vom culege altceva decât furtună?

Revin la părintele Constantin Necula.

Întrebat despre ce părere are în legătură cu Oculta mondială şi capacitatea ei destabilizatoare, a răspuns doar atât: ”Hristos răstignit a înviat morţii din noaptea veşnică şi S-a înviat pe Sine. Va veni, va judeca şi va domni viaţa veacurilor, fără de sfârşit”. Punct.

Rodica Elena Lupu, împlinirea unui destin literar-artistic

 

foto: festivalliceopoetico.blogspot.com

Nativul Rodica Elena Lupu a sosit la Războieni-Alba, în zodia Vărsătorului – a inteligenţei şi armoniei – aspectul astral ce patronează şi noua eră, în care a intrat omenirea odată cu debutul secolului al XX-lea. Totodată, cifra opt a destinului îi îmbogăţeşte personalitatea în plan spiritual.

Însă, după cum se ştie, modelul transcendent nu se translează automat – aidoma -, ci va fi conservat, înnobilat ori compromis în funcţie de ”prestaţia” liberului arbitru.

Parcursul dnei Rodica Elena Lupu atestă fără echivoc împlinirea destinului literar-artistic datorită înţelegerii lucide a propriei meniri şi prin acceptarea datoriei morale de a-şi împlini rostul existenţial. Descifrarea modalităţii de abordare şi atingere a obiectivului: ”Tainele mării nu se cunosc de pe mal...”.

În această perioadă critică, marcată de individualism, grotesc, în care confraţii se boicotează pentru a-şi dobândi ”partea leului”... În climatul decadent-distructiv marcat de gâlceavă, suspiciune şi nepotism, alternativa normală a multiculturalismului devine iluzie...

De aceea, cu atât mai meritorie ne apare prolifica activitate a scriitorului-editor Rodica Elena Lupu, de a promova, printr-o politică publicistică novatoare, coerentă, atât literaţi consacraţi, cât şi promisiuni artistice, talente în ascensiune. De a nu ”concesiona” spaţiul decât valorilor autentice. Şi a proba că fair-play-ul există.

*

Am sub privire cinci volume autobiografice, ce cuprind, în 1.500 de pagini, o detaliată ”analiză-tomograf” a Rodicăi Elena Lupu – în plan familial şi social. Respectiv, am în faţă un puzzle... Documente de stare civilă, înscrisuri oficiale, corespondenţă particulară, fotografii şi un inventar minuţios al titlurilor publicate de Anamarol în perioada 2003-2021. La rându-mi, compun şi descompun amalgamul din care transpar idealuri, felurite percepţii, năzuinţe, dileme, interpretări secvenţiale sau globaliste, bucurii şi necazuri... Reflectez asupra portretului, în culori vii, care se conturează asemeni curcubeului.

Şi astfel descopăr acel UNU ”multiplu”. Şi viceversa.

*

 

Eseist. Poet. Prozator. Cu majuscule.

O frescă umană, ale cărei creaţii nu reprezintă dizertaţii filosofice, nici naraţiuni tip Balzac ori sadoveniene, şi nici un corespondent în ”ciné verité”. Opera dnei Lupu exprimă viul, aparenţă şi esenţă în osmoză, relevând inedit, neconvenţional, profunde semnificaţii existenţiale.

În opinia mea, această trăsătură definitorie transpare concludent în roman, unde personajele sunt introduse strategic ”în scenă” şi retrimise ”în culise” – omorându-şi ”misia” – fără a-ţi da ocazia ca pe parcurs să identifici eroul.

Spre exemplu, în ”Glasul inimii” sunt contrapuse două prototipuri feminine diametral opuse, rămânând la latitudinea cititorului să decidă care dintre ele este personajul principal.

Aurelia Coman, voluntară, neclintită în hotărâri, perspicace şi nebiruită de obstacolele nemiloase ale vieţii – pe care le depăşeşte cu ”nepăsare de cremene” -, capabilă să renască şi să se împlinească exclusiv într-un mediu comun, în braţele unui iubit tumultuos, necomplexat?

Sau Ersilia Coman, puternică, pe care ”n-o îndoaie” nicio circumstanţă până când... din inocenţa moralităţii va cădea victimă unui escroc notoriu şi va claca sub şocul unei iminente condamnări penale – sinucigându-se?

Fireşte, alegerea e grea.

Până unde morala justifică laşitatea individului apăsat de perspectiva oprobriului public nemeritat – nu cumva ”trestia gânditoare” e datoare să cumpănească înainte de a recurge la gestul extrem?

*

Personal, nu agreez calificativul ”critic”, ci optez pentru cel de ”comentator literar”, întrucât cei din prima categorie se erijează în ”procurori”, asumându-şi rolul de decident calificat. Criticii dau verdicte, stabilesc ierarhii şi emit clasamente valorice, într-un cuvânt ”ştampilează” un creator pe criterii subiective! Şi nu o dată se întâmplă ca rafinatul exeget să probeze neînţelegerea esenţei din textul ”conspectat”.

Dacă spun comentator literar, atribui acestei posturi dreptul de a se exprima, de a-şi susţine cu argumente opinia, de a formula observaţii.

Apartenenţa cuiva la patrimoniu - naţional, internaţional – o dă notorietatea, câştigată prin personalitate, stil ş.a., logic consemnată ca un ”ce” caracteristic.

Or, primul lucru care o detaşează pe scriitoarea Rodica Elena Lupu de pluton e caracterul inductiv al operei sale, unde semnalarea cavalcadei efectelor duce la cauza fenomenului şi exprimă amplitudinea lui. Se porneşte de la detaliul cotidian şi, cărămidă cu cărămidă, se clădeşte o mega-metaforă, adică se ajunge, firesc, la morala ”fabulei”.

În proza ”De ce aşa”, autoarea istoriseşte o poveste de amor.

Dialogul e aparent nesemnificativ – spre exemplificare, iată un extras dintr-un paragraf:

”În sfârşit, ai venit”, îl întâmpină Aura, gata să-l ia la bătaie.

”Unde e Anca?”.

”În camera ei”. ”Pot să ştiu unde ai fost? Am încercat să te sun toată noaptea. De ce dracu' ţi-ai luat mobil dacă-l închizi?”

(...)

”Am mâncat la un restaurant, apoi mi s-a descărcat bateria telefonului. Ştiu că a fost un moment greu pentru tine, dar nu ştiu de ce te ambalezi aşa”.

Poate ziceţi – e vorbărie banală, conversaţie tipică zecilor de ”înfruntări” după dispariţia ticluită a soţului.

Oare?

Asemeni, şi cadrul întâmplării nu iese din anonimat. Nu era vorba de despre o pană de curent pe spital, ci, simplu, se arsese într-o încăpere un bec. Prilej pentru o mult-râvnită întâlnire între un ”el” şi o ”ea”.

Luate separat, decupate dintr-un ansamblu, ambele secvenţe par banale.

Tema respectivei proze nu e însă don-juanismul, nici măcar nonşalanţa din perpetuarea unui viciu de către un egocentrist.

Problematica se învârte, ca la ruletă, se propteşte în câte un jeton ce, la rându-i, pe spirală, favorizează o altă dospeală până la configurarea monstruozităţii.

Rodica Elena Lupu, întotdeauna, porneşte de la câteva propoziţii uzuale, urmând să clădească, sub ochii cititorului, un adevărat monument de fenomene, stări, dileme crunte.

Nici măcar nu plasează sub semnul întrebării certitudinea sau incertitudinea demersului. Se concentrează doar asupra omului – demiurg ori prădător. Făptură-victimă a doar două considerente diametral opuse: fie decăderea morală, adâncită din nestăpânirea viciului, din irosire conceptuală, fie neobosita contracarare a vicisitudinilor.

*

Oricare creator veritabil s-a născut cu har – o calitate ce nu se dobândeşte, oricâte strădanii ai depune -, talent întregit, întărit, particularizat de modul specific în care posesorul percepe lumea şi se exprimă.

Unicitatea stilului probează reuşita artistică.

Dna Rodica Elena Lupu aparţine categoriei promotor-difuzor al conceptului filosofic, adevărului universal, deductibil din combinarea celor mai simple frânturi de viaţă.

Consider rolul acesta cel mai greu, nu îi e oricui la îndemână să colecţioneze fragmente cotidiene şi să le ”asambleze” în aşa fel încât sinteza – cumulativă în semnificaţii – să atingă, în final, prin metamorfoză ideatică, o morală în genul unei fabule.

Numitorul comun al celor peste 50 de titluri tipărite îl dezvăluie chiar domnia sa: Viaţa. Exact viaţa. Şi se confesează, mărturisind: ”Îmi place să vorbesc cu mine însămi”, iar ”gândurile mele sunt o meditaţie asupra a ceea ce se numeşte viaţă”. ”Vreau să îţi explic ţie, cititorul meu, să răspund chiar eu la potenţialele întrebări sau nelămuriri care te împiedică să mă înţelegi”.

...”Prezintă interes ceea ce se întâmplă cu un om, ceea ce simte el”.

De aceea, ”toate romanele mele au la bază fapte reale”. ”Fac asta pentru a lăsa în urma mea ceva sincer, pentru a-mi face datoria” – şi a realiza că nu contează viaţa ta, ci viaţa din anii tăi.

Asta da, profesiune de credinţă!

*

Datorie împlinită cu brio, confirmată de multele şi extraordinarele mesaje ce îi sunt adresate din toate azimuturile de cititori, analişti, autorităţi, prieteni devotaţi. De importantele distincţii conferite, inclusiv de calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor.

În volumele autobiografice, undeva, a scăpat un enunţ (”Am editura mea, Anamarol”), denotând mândria lucrului împlinit. Nu tirajul, ci bucuria de a fi pus pe picioare şi funcţiona ”tiparniţa” salvatoare pentru manuscrisele ”de sertar” ale celor care nu îşi permit colaborarea cu marile edituri.

Un tabel cu tot ce s-a publicat sub sigla Anamarol între 2003 şi 2021 indică progresul continuu al activităţii, de la şapte apariţii anual la, actualmente, între 40 şi 60 de apariţii.

Oportunitatea difuzării creaţiilor a stabilizat, categoric, o platformă de slujitori ai artei, oază emulativă în al cărei teritoriu nu pătrund decât valorile autentice.

(Cineva mi-a spus că Anamarol e o frondă la impostură, nepotism, trambuline propulsoare de neaveniţi. Alternativa la orice demers conjunctural. Şansa afirmării benefice).

*

Eu nu sunt scriitor, am fost un jurnalist profesionist cunoscut, care am activat în două regimuri politice diametral opuse şi mă pot raporta şi colo, şi colo.

Mulţumită Cerului, care nu m-a privat de memorie şi de luciditate, am început, la un moment dat, să redactez în stil propriu două lucrări cu caracter memorialistic, fără a avea o intenţie clară ce îmi propun să fac cu ele.

Un tânăr inginer poet mi-a apreciat textele, dar, îndeosebi, materialul documentar probator şi l-a prezentat dnei Rodica Elena Lupu.

Ce m-a impresionat a fost faptul că s-a implicat nemijlocit în procesul de apariţie – efectuând inclusiv tehnoredactarea.

De ce am amintit acest episod?

Pentru că el ilustrează onestitatea profesională şi intenţia reverberării sociale ale dânsei.

Atât ”Academica”, cât şi ”Aşezămintele brâncoveneşti” au ajuns la actualul preşedinte al Academiei Române, la Patriarhul Daniel, iar peste 40 de biblioteci din ţară şi din Capitală au inclus volumele în circuitul lor.

Ambele editări au permis difuzarea extinsă a unor înscrisuri şi documente originale, inedite, precum reproducerea integrală a Testamentului Bănesei Safta Brâncoveanu, a Hrisovului domnitorului Ghica, diploma aniversară, la Centenarul Aşezămintelor, medalia jubiliară, creată de sculptorul I. Jalea etc.

Ecourile pozitive pe care le-am receptat în urma demersurilor amintite mă onorează, dar, în acelaşi timp şi măsură, i se cuvin dnei Rodica Elena Lupu, fără de care toate acestea ar fi rămas ”arhivă personală de sertar”.

Un motiv întemeiat pentru a-i aduce şi pe această cale mulţumiri şi nedisimulat respect.

Ruxandra Costache

Eminescu, intraductibilul traductibil

 

 De Ruxandra C.

De curând am citit un eseu în care am regăsit verdictul – Eminescu, intraductibil. Se explica, şi acolo, că muzicalitatea profundă a limbii române, unicitatea unor expresii minunat valorificate de ”poetul valah” nu au corespondent nicăieri în lume. Textul eminescian transpus în franceză, engleză, germană etc., văduvit de subtilitatea graiului nostru, schematizează conceptele metaforice aşa încât mesajul, ajuns în percepţia străinilor, se stinge până la a fi caracterizat ”demodat, provincial caraghios”.

Impecabilă, versificaţia lui Eminescu se conjugă cu asocieri neaşteptate de imagini, semnificative şi emoţionale, totul devine metaforă, iar aceasta, la rându-i, fondează o simbioză inegalabilă. Din acest considerent, ”intraductibilitatea” poetului nostru naţional decurge din această particularitate creativă şi nu cred în opinia exegeţilor care susţin că, născut în altă ţară – ”dacă ar fi fost francez, englez, neamţ, măcar spaniol” – Eminescu ar fi devenit una dintre cele mai mari figuri ale culturii universale.

Fiind superlative, geniile n-au grade de comparaţie, iar atributul genialităţii, transcendental, n-are nicio legătură cu naţionalitatea, apartenenţa socială, epoca ori calitatea anturajului. Ele vin, se nasc unde şi când progresul istoric are nevoie de ele.

Neasimilarea operei lui Eminescu la justa ei valoare, pe ”alte pieţe de desfacere” o datorăm, mai degrabă, inabilităţii traducătorilor care n-au optat pentru o translare liberă – de ce nu? chiar în fraze scurte – în măsură să înlesnească o comuniune ideatică.

Mai interesant, în context, îmi pare faptul că Eminescu nu reuşeşte să fie tradus chiar de români, deşi împărtăşesc acelaşi grai şi cunosc semnificaţia cuvântului ”dor”. Obstacolul trebuie căutat în altă parte – îl indică exact chiar autorul Luceafărului: incapacitatea unei persoane de a înţelege sensul celor citite. O face indirect, în dialogul Dumnezeu-Hyperion, când entitatea supremă ne reaminteşte ”cuvântul cel dintâi”, al divinităţii creatoare, înţelepciunea.

Pentru cine citeşte modern, ”în dungă”, sau înţelege ”A fost odată ca-n poveşti, a fost ca niciodată...” ca introducere la un basm, poemul va fi o naraţiune oarecare, copilăroasă etc.

Pentru a ajunge la sens, e necesar să cobori – cât te ţin spezele – dincolo de epidermă.

*

Există în Scrisoarea I un vers colosal, ”când pluteşti pe mişcătoarea mărilor singurătate”, pe care nu puţini l-au ”interpretat” ca minunat tablou al reflectării Lunii în marea liniştită.

Niciunul nu s-a gândit că Luna, personificată, sugerează că singurătatea cuibărită în om are aceeaşi nemărginire ca întinderea mării, are acelaşi puls. Nu zvâcneşte, dar clipoceşte, pentru a se extinde între orizont şi malul îndepărtat...

Mişcătoarea mărilor singurătate devine sugestie pentru orice fiinţă prididită, încercată şi găseşte răgazul unei recompense mari în ”plutire odihnită”, ajungând prin sine însăşi să renască.

Ecartul de interpretare al unuia şi aceluiaşi vers de către ai noştri conaţionali are explicaţie. O mostră oferă şi cutezanţa unui poet contemporan de a compune şi publica într-o antologie două glosse, corecte, valide din punct de vedere al construcţiei, dar banale în conţinut, cu notaţii culese din jurnalele televiziunilor.

Eminescu ne-a lăsat moştenire o singură glossă – mănunchi generos de meditaţii filosofice.

*

Scris în 1883, poemul ”Luceafărul” a fost şi este apreciat de exegeţii autentici drept o culme, expresia genialităţii poetului naţional, întrucât merge ”până în pânzele albe” cu descifrarea relaţiei biunivoce transcendent – spirit întrupat.

Asemănări şi deosebiri, ca în cele din urmă să se ilustreze incompatibilitatea părţilor reprezentante, aflate pe scara evoluţiei la imense distanţe.

Cătălina şi Hyperion au în comun simţământul amprentat la origini de Creator, dar se deosebesc.

Descendentă a Evei pe Terra, ea, ca orice făptură supusă mântuirii, având de recuperat un handicap spiritual, e confuză, reticentă, prudentă, oscilantă, el, în schimb, exponent al Înaltului – ardent, dăruit total, necondiţionat. De aici, o atracţie firească, după care percepţia, reciproca fundamental diferită...

Icoană între sfinţi pentru palatul imperial, prinţesa nu realizează condiţia nemuritorului, superioară. Cea vie e ea, muritoarea, plasându-l la antipod pe ”străinul la vorbă şi la port”. Îl vrea, dar nu doreşte să îl urmeze, îi cere supremul sacrificiu, să revină la ”statutul” de pământean.

Cu toate că conştientizează confuzia ”odorului nespus”, Hyperion, pustiit de dor, traversează genunea, cerând Domnului dezlegarea de nemurire, nutrind sentimente divine.

Eminescu introduce în ecuaţie trei sedimente de cognoscibilitate, relevând că vârful unghiului - deţinătorul absolutului – nu periclitează, prin nicio concesie, armonia universală. Singura dată când ”a cedat” a fost acceptarea liberului arbitru pentru pământeni, pentru a le da şansa recuperării.

În dreptatea Sa, demiurgul demontează răbdător o eroare de interpretare – nu pedepseşte, ci, cu părintească afecţiune, reaminteşte cuvântul cel ”dintâi”, povaţa, înţelepciunea consfinţită la temelia oricărui demers. Pentru Hyperion lecţia e învăţătură de minte dureroasă, pentru Cătălina, subiect de reflecţie.

Viziunea cosmologică, atât de atent redată în parcursul Luceafărului nemuritor, în eternitate, se dovedeşte, după un secol, exactă, odată cu captarea radiaţiei fosile de cercetătorii contemporani.

În aceeaşi cheie cosmogonică, marele poet naţional tratează parcursul omenirii, înzestrată cu liberul-arbitru.

Memento mori pune, deci, sub observaţie existenţa, cursul umanităţii – secol după secol – evidenţiind paradoxul omenirii care, în pofida avansării în timp, în realitate stagnează din cauza deciziilor inoportune.

Asemeni unui mal-străjer, rând pe rând Nilul, Grecia însorită, Roma, Iordanul, dunele pustiului, Ierusalimul, Dunărea, Dacia formează un lanţ al veşniciei asistente la parada generaţiilor pământene şi consemnează cum toate sunt animate de aceleaşi idealuri, dar comit absolut aceleaşi erori. Invariabil, seminţiile, popoarele se poticnesc similar – chiar identic – la fiecare răscruce a drumului şi se rătăcesc în coridoarele marelui labirint, cu toate că aveau la dispoziţie un fir al Ariadnei.

Toţi caută orbeşte ”al vieţii înţeles nedezlegat” şi fiecare – efemeridă – cade într-un Alzheimer lumesc.

Cineva întrebat unde-i Ninive, răspunde, onest, că nu ştie şi nici nu ştie unde a fost... Gintele teritoriale au tot ce le trebuie, stăpânii acestora – fie mari, fie mici – doresc tot timpul mai mult, regii se năpustesc asupra altor regi, împăraţii asupra împăraţilor, atraşi de pământuri, suflete, glorie. Consecinţa? ”Cetăţi vechi, popoare mândre stau sub falnica domnie, dar cezarii împart pământurile în senatul lor de regi”. Pentru ca, apoi, ”împăraţii, cucernici să treacă pe sub arcuri triumfale” şi să sfârşească totul în haos, regrupându-se ”coloniile de lumi pierdute”. Până şi înţeleptul Solomon, ”cu degetele-i de profet”, n-a scăpat de capcanele muritorului de rând, ajungând în faţa ”judecăţii”.

Popoare, regi, preoţi ”matematic” sfârşesc în ruină odată cu cetăţile transformate în grămezi de piatră.

În tot acest infinit carusel de rosturi, vieţi irosite şi ”cugetări” îndelungi ”la enigma încâlcită”, de zvârcolite şi tulburate manifestări rebele, ”vecinicia cea bătrână” privea uimită ”la lumi” şi se întreba – retoric – cum de nu reuşim să ”ne adunăm”, având legi, adevărate comori de înţelepciune, date, tuturor, de către Creator.

Eminescu ajunge, şi aici, la evocarea modelului ancestral, divin, care aşază la baza oricărui demers înţelegerea fenomenelor, decriptarea până la nucleul-esenţă.

Dumnezeu, faţă în faţă cu Hyperion zădărnicit îi reaminteşte de ”cuvântul său cel dintâi” şi-i oferă maximum posibil – redarea înţelepciunii.

*

Propunând contemporanilor şi urmaşilor gândirea sa reflexivă, Mihai Eminescu devine ”intraductibil” chiar pentru românii înrolaţi, la rându-le, în ”parada deşertăciunilor”.

Neînţeles chiar de confraţii în ale scrisului, epigonii 2021 – aici s-a ajuns! - transformă patrimoniul creativ al neamului în ruină, exact cum au procedat regii şi împăraţii venetici, cotropitori de teritorii înfloritoare. Şi se luptă să îl transfere în anonimat pe ”depăşitul” Eminovici.

Cel mai apropiat de spiritul poetic al lui Eminescu a fost, în opinia mea, Ion Caramitru. În privinţa lui Mircea Cărtărescu nu m-am edificat. Într-o emisiune televizată relata cum, de fiecare dată când citeşte poemele acestuia, descoperă noi, nebănuite sensuri, profunde, pe când, într-un alt comentariu, publicat, cunoscutul scriitor pleda pentru demitizarea lui Eminescu... fiind şi el tot om.

Doamne, Dumnezeule, arată-Te, resfinţeşte-ne şi redă-ne cuvântul Tău cel dintâi, adică înţelepciunea. Fiindcă am deraiat – ignorând-o – şi am ajuns să turnăm ocară în zeflemea peste ce ai dăruit neamului nostru. Geniul menit să ne desluşească tocmai adevărul Creatorului şi esenţa Creaţiei.

foto: Public domain, via Wikimedia Commons