Sursa foto:
By
Albin Olsson - Own work, CC BY-SA 3.0,
https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=28630301
Romanul Solenoid, de
Mircea Cărtărescu, a fost una dintre cele mai aşteptate lansări
ale anului trecut. Ulterior, nu au întârziat să apară păreri pro
şi contra, discuţii, controverse - cum era, poate, şi firesc.
Mărturisesc că iniţial m-au pus pe gânduri dimensiunile
romanului, deşi nu sunt genul care să se teamă de o lectură
mai cuprinzătoare. Dar m-am gândit: „Dacă nu-mi place? Cum voi
parcurge în jur de 800 de pagini?”. Ei bine, mi-a plăcut. Nu o
spun de complezenţă sau fiindcă Mircea Cărtărescu este cel mai
în vogă scriitor român. Au fost şi pasaje care m-au atras mai
puţin, au fost vreo câteva descrieri peste care se putea sări. Dar,
per ansamblu, este un roman de care literatura autohtonă avea nevoie
- prin originalitate şi prin mesajul pe care îl transmite. Fiindcă
are un final incredibil, care „leagă” toate întrebările
ridicate pe parcursul cărţii şi le oferă un răspuns, poate,
neaşteptat - dar singurul răspuns posibil pentru oricine s-a
întrebat, măcar o dată, „Cine suntem? Încotro ne îndreptăm?
Care este sensul vieţii? Unde se termină cognoscibilul şi unde
începe opusul său?”.
Pentru a aduce şi
argumente în sprijinul afirmaţiilor mele, iată impresiile pe care
le-am aşternut pe hârtie imediat după lecturarea cărţii:
«În
acest roman care îţi ridică nenumărate probleme, dar te lasă
golit de energie, de suflu din cauza complexităţii sale (însă nu
şi fără răspuns, după cum veţi vedea la final), Mircea
Cărtărescu spune undeva: „Sunt captiv în mintea mea, care e
captivă în trupul meu, care e captiv în lume”. (Cu scuzele de
rigoare, este posibil ca în loc de „captiv” autorul să fi scris
„prizonier”, sau un alt termen sinonim, dar am citat din memorie
şi nu îmi mai amintesc la ce pagină era). V-ar mira dacă aş
spune că în această scurtă propoziţie se concentrează nu numai
esenţa întregului roman (de altfel, unul de mari dimensiuni), ci şi
mai bine de o treime din filosofia universală? Să explic această
afirmaţie care ar putea părea prea îndrăzneaţă. Suntem captivi
în mintea noastră, fiindcă trecem totul prin filtrul raţiunii.
Mintea noastră este la rândul ei captivă în trup, fiindcă suntem
dominaţi de senzaţii, de contact tactil, de alternanţă
plăcere/durere şi aşa mai departe. Trupul este captiv în lume
fiindcă, după cum observă autorul, nu putem percepe decât trei
dimensiuni, pe o scară care poate fi infinită, şi ca atare
experienţa noastră este limitată, la fel cum o fiinţă care ar
percepe doar două dimensiuni nu ar înţelege nimic din lumea
noastră. De asemenea, este captiv în lume fiindcă tot ce înseamnă
interacţiune (care ne macină şi ne schimbă profund) are loc în
această lume. Dacă am fi eliberaţi, probabil am înţelege (care
este răspunsul la întrebările care ne frământă). Dar suntem de
trei ori captivi. Prin această prismă, observaţia autorului, pe
care am încercat să explic cum am înţeles-o, mi se pare genială.
Solenoid este un roman conceput sub forma unui fel de jurnal în care
se intercalează numeroase elemente de fantastic, de oniric sau de
imaginar care, combinate cu paginile de memorii ale autorului dau o
combinaţie inedită, punctată deseori de întrebări cu caracter de
dilemă existenţială, de probleme ce trimit la filosofie. Este un
roman greu, din care răzbat deseori imagini de coşmar (păstrându-şi
originalitatea, autorul român pare a pendula deseori undeva între
Kafka şi Cortazar), dar care oferă o lectură captivantă (mai
puţin doar unele pasaje care ar fi putut fi eliminate sau
îmbunătăţite) şi, mai presus de toate, are un final grandios, cu
un mesaj unic, pe care vă las să-l descoperiţi, deşi aş fi putut
să-l redau aici, dar aş fi stricat surpriza celor care nu au citit
încă această carte. Are elemente care amintesc de o altă creaţie
a sa, „Orbitor”, dar din punctul meu de vedere este mai bun şi
mai complet decât acesta. PS: Mesaj care este (totuşi revin şi îl
spun în câteva cuvinte): în această formă de existenţă,
cunoaşterea la modul absolut, după care tânjim atât, este
imposibilă. Deci lăsaţi la o parte acest obiectiv intangibil şi
concentraţi-vă pe altul, mult mai nobil, sublim: iubirea. Iubiţi
fără să vă întrebaţi, şi poate că veţi fi mai aproape de
capătul drumului decât credeţi».
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu