Podul cu trei arce, de Ismail Kadare - minicronică

Sursa foto 1:

Foto Ismail Kadare: By Lars Haefner - Own work, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=46587062

Sursa foto 2:

Timbru Ismail Kadare: By Unknown - http://www.philatelia.net/classik/countries/?id=128, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=34436779

Nu am mai întâlnit până acum un scriitor care să-mi suscite impresii atât de contradictorii precum Ismail Kadare. De obicei, un scriitor fie îmi place, fie nu - şi îmi asum acest lucru indiferent de părerile celorlalţi sau chiar de celebritatea scriitorului în cauză.

Am citit Spiritus şi nu mi-a plăcut. Mi s-a părut complet diluat, lipsit de substanţă, de har, de tensiune. Am mai răsfoit câteva şi le-am dat la o parte. În special, lucrări care abordează teme fierbinţi din punct de vedere politic. Că nu îmi place mie politica e o problemă, dar dacă nu îmi spune nimic nici literatura, e mai complicat, fiindcă ne referim la o operă de artă (desigur, vorbesc strict din punctul meu de vedere, e foarte posibil ca altui cititor creaţia respectivă să-i placă).

Întâmplător, am dat pe Google Play peste romanul „Podul cu trei arce”, de acelaşi autor, şi am răsfoit puţin mostra gratuită. Am fost atât de captat de text, încât imediat am achiziţionat cartea, pe care am citit-o apoi pe nerăsuflate, cuprins aproape de fascinaţie.

Mi s-a părut unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit vreodată, mergând la esenţe, operând cu simboluri şi metafore, Kadare folosindu-se de o scriitură măiastră, amintind de literatura cu iz oriental, plăcută şi uşor dulceagă, dar în acelaşi timp extrem de profundă.

Şi am tras concluzia că dacă toate scrierile sale ar fi la fel de bune, Kadare ar fi, fără îndoială, unul dintre cei mai buni scriitori ai tuturor timpurilor (unii spun că este deja, dar părerea mea e că exagerează). Oricum, de-abia aştept să citesc recent apăruta în România culegere de nuvele „Firmanul orb”, fiindcă presimt că e de clasă. Voi reveni cu impresii după lectură.

Nu vreau neapărat să îi fac „reclamă” lui Kadare (oricum, ce nevoie ar avea de reclamă din partea unui anonim un scriitor deja celebru?), dar acestei cărţi care m-a electrizat, da, fiindcă merită cu prisosinţă să fie citită de cât mai mulţi, şi poate sunt şi unii care nu au auzit de ea sau care au considerat în mod fals că nu merită atenţie.

Iată cronica mea:

„Podul cu trei arce este, în opinia mea, capodopera lui Ismail Kadare, un miniroman sau o minicronică fascinantă, complexă deşi porneşte iniţial de la elemente simple, care tratează metaforic, alegoric tema construirii unui pod acolo unde nu existau decât o apă (aproape mitică) numită Ujana cea Rea şi oamenii locurilor, precum şi luntraşii care simbolizau avariţia şi nimicnicia umană. Tema sacrificiului necesar ridicării construcţiei (temă prezentă şi în Mioriţa, de exemplu), este tratată original de Kadare, care deşi nu neagă explicit necesitatea progresului, o contrapune în permanenţă valorilor (sau obiceiurilor) tradiţionale, ba mai mult, consideră că această necesitate logică de altfel este confiscată de oameni la fel de haini şi de perfizi ca luntraşii, care doresc să facă din aceasta o afacere. Astfel încât nici vechiul, dar nici noul nu reuşesc să aducă liniştea în mica comunitate. Cheia scrierii lui Kadare se găseşte în paragraful în care compară ridicarea podului cu apariţia curcubeului, adică creaţie umană versus creaţie divină - şi aici scriitorul albanez este necruţător, susţinând că în vreme ce creaţia divină este perfectă, cea umană transferă asupra ei imperfecţiunile omeneşti şi poate cere un sacrificiu văzut în cele din urmă ca pe unul barbar, ca pe o crimă. (Desigur, teza lui Kadare poate fi discutabilă dacă ne raportăm la sculpturile lui Michelangelo sau la simfoniile lui Beethoven, care nu au necesitat - cel puţin teoretic -altă jertfă decât suferinţele morale ale creatorilor lor, dar este perfect acoperită în scrierea sa, unde condiţia de om este văzută ca una aprioric supusă nedreptăţii şi sfâşierii). Un (mini) roman extraordinar, de nota 10. Kadare  stăpâneşte perfect arta scrisului, lucru pe care îl dovedeşte cu prisosinţă în această operă”.