Arta cere sacrificii, dar nu trebuie să admită compromisuri

Sursa colaj foto:

By User:Husky and h3m3ls, Mischa de Muynck and Niels - Contains details of these pictures:Vincent van Gogh Self-portrait Detail from the Venus (Botticelli) Temple lion, Japanese porcelain Chokwe sculpture For a previous revision of this collage see File: Art portrait collage.jpg, CC BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=8064545

Desigur, părerea mea nu are greutatea opiniei unui critic sau a unui scriitor consacrat. Dar, de când cochetez cu scrisul şi de când am descoperit anumite tendinţe în arta contemporană, mi-am format o astfel de părere care merită, cred, împărtăşită.

Se spune că arta cere sacrificii - şi consider că sunt unele enorme. Anume, nu doar timpul şi efortul care sunt necesare pentru actul propriu-zis al creaţiei (şi care sunt de o durată, respectiv mărime considerabile), dar e vorba chiar de un fel de sacrificiu moral.

Uneori personajul principal este ucis, alteori acesta se sinucide, deseori din dragoste derivă adevărate tragedii - şi aşa mai departe. Întrucât scrierea sau filmul sau piesa de teatru simţim că „sunt vii”, că „trăiesc”, şi mai ales fiindcă opera, sub forma sa finită, poate influenţa sau deveni un model pentru cititorii/spectatorii săi, e o problemă foarte complicată „să ne ucidem personajul” sau să-l prezentăm comiţând acte reprobabile. Nu se ştie ce efecte ar putea avea o creaţie prost înţeleasă asupra celor care o receptează (vezi celebrul caz al filmului „A Clockwork Orange”).

Una dintre principalele reguli în literatură sau în film este apariţia unui conflict. Dacă totul curge lin, perfect, dacă nu există conflict, nu avem nici „intrigă”, nici cadru. Şi, după cum spuneam, acest conflict poate duce la adevărate tragedii - la crimă, la sinucidere, la nebunie. Iar artistul este dator să-şi asume conflictul pe care
l-a creat.

O alta constă în introducerea elementului-surpriză. Dacă cititorul/spectatorul ştie încă după primele 20 de pagini/20 de minute cum se va termina cartea/filmul/piesa, totul este sortit eşecului. Opera nu mai are o valoare autentică.

De aceea este necesară multă imaginaţie în elaborarea unui scenariu.

Ce bine ar fi însă dacă aceste reguli ar fi respectate şi dacă în arta contemporană nu şi-ar face simţită, tot mai acut, prezenţa unui duşman teribil al creaţiei autentice: compromisul.

Mă refer strict la un compromis artistic, nu intră aici în discuţie eventualele „blaturi” de la concursuri sau alte lucruri asemănătoare.

Personal, două tendinţe mă şochează în arta contemporană:

1. Tendinţa de a introduce, fără logică şi fără discernământ, elementele cele mai cerute de public, respectiv vulgaritatea/pasajele cu conţinut sexual, violenţa şi (în cazul filmelor) efectele speciale în exces.
2. Tendinţa de a propune scenarii fără „miez”, care nu transmit absolut nicio emoţie.

Este uluitor la ce s-a ajuns. Pe de o parte am impresia că publicul a fost „orientat”, de la un moment dat, către producţii cu violenţă şi sex în exces, pe de altă parte, acum nu mai poate fi strunit monstrul creat (asemeni lui Frankenstein...), fiindcă publicul contemporan cere tot mai mult aceste ingrediente.

Introducerea scenelor de sex explicit sau a limbajului licenţios nu constituie niciun fel de garanţie pentru valoarea artistică (dimpotrivă, o distruge), dar asigură mulţi cumpărători sau plătitori de bilete. Câteodată mă şi mir. Atât de obsedaţi sunt unii? Promovarea violenţei o găsesc, de asemenea, absurdă. De parcă nu am avea destulă violenţă pe străzi sau pe stadioane. În sfârşit, poţi găsi pelicule cu efecte ultramoderne, dar cu scenariu absolut plat.

Fireşte, asta nu înseamnă, după cum spuneam, că în arta autentică nu există şi durere, şi sfâşiere, şi pasiune, şi jertfă, şi erotism. Şi chiar şi efecte de succes (vezi seria Star Wars). Dar toate acestea trebuie bine dozate, după criterii specific artistice, şi prezentate publicului cu un minimum de decenţă şi de responsabilitate.

Chiar şi în cazul filmelor de groază se cere făcută această distincţie. Personal, am vizionat câteva horror-uri pe care le consider de calitate (printre ele, Nightbreed, Suspiria, The Ward, Silent Hill, The Cube), dar mi se pare inadmisibil ca din zece filme nou-lansate în jur de 6-7 să aibă accente horror/nefireşti, iar din zece horror-uri nou-lansate în jur de 6-7 să promoveze latura oribilă, de o violenţă vizuală şi/sau auditivă ieşită din comun a acestui gen cinematografic.

Apoi, aminteam de prezentarea unor scenarii de film sau de nuvelă/roman care nu transmit nicio emoţie.

Găsesc la fel de inadmisibil să arunci pe ecran sau pe hârtie o poveste care nu spune absolut nimic şi după aceea să clamezi că ai făcut artă.

De multe ori, arta înfrumuseţează realitatea, făcându-ne să trăim poveşti care în viaţa cotidiană poate că nu ar fi posibile, alteori prezintă tocmai realitatea brută, dar în ambele cazuri trebuie să impresioneze cititorul/spectatorul, să îi transmită emoţii puternice, să îl facă, poate, chiar să se identifice cu unul sau altul dintre personaje.

Dacă nu îndeplineşte această condiţie, nu mai este artă.

Mărturisesc că admir, de exemplu, nuvelele lui Thomas Mann, pe care nu le consider câtuşi de puţin perimate. Aparţin unei alte epoci, fireşte, dar nu sunt depăşite. Aţi întâlnit pasaje violente sau vulgare în aceste lucrări? Chiar şi în celebra sa nuvelă „Moarte la Veneţia”, în care ne este sugerată o atracţie interzisă şi aproape morbidă faţă de micul Tadzio, erotismul este sugerat, nu prezentat brutal, pasiunea curge din penelul marelui scriitor germaan în mod firesc, fără a fi ceva forţat. Aţi întâlnit pasaje care să nu vă emoţioneze, care să nu vă „spună” nimic? Mă îndoiesc.

Admir, de asemenea, opere ca „Idiotul” sau „Crimă şi pedeapsă” ale lui Fiodor Dostoievski. Cât conflict! Câtă durere! Câtă nebunie în aceste romane de excepţie! Dar nimic din cele „înfierate” anterior. Nu, „Scorpionul” (după zodie) Dostoievski nu şi-a folosit veninul ca să otrăvească, nu a introdus pasaje licenţioase sau de o violenţă extremă pentru a-şi impresiona cititorul, ci a recurs la un argument mult mai subtil: a mers la esenţele creaţiei artistice adevărate.

La fel şi Julio Cortazar, şi Virginia Woolf, şi Aldous Huxley, şi alţii.

Ştiu, am gusturi cam clasice în materie de literatură. Dar nici puţinii autori mai apropiaţi de contemporaneitate pe care i-am parcurs şi care m-au impresionat (de exemplu Clarice Lispector sau Irvin Yalom) nu folosesc ingrediente inutile sau de prost gust. Şi nu scriu fără a emoţiona.

Întorcându-mă puţin la film, mă gândeam că, de pildă, dacă s-ar face azi un remake după „Chiriaşul” lui Polanski, obligatoriu eroul ar avea parte de o scenă de sex fierbinte, necenzurat, cu prietena (decedatei) Simone Choule, iar la sfârşit probabil că i-am vedea creierii împrăştiaţi pe pereţi. Dar nu mai spun, să nu le dau altora idei...

Este drept, în acest mic rechizitoriu pe care mi l-am permis (vă asigur că doar în scopuri benefice) nu am dat exemple concrete. Aş putea da zeci, câteva din literatură şi foarte multe din cinematografie, dar mă feresc să o fac fiindcă aş putea să fiu interpretat greşit. S-ar putea considera că lansez un „atac” la adresa unui scriitor sau regizor anume (mai ştii, poate chiar ros de invidie), s-ar putea crede că sunt dominat de intoleranţă faţă de cineva. Nu doresc să intru în polemici sau să atac pe cineva în mod special, deci nu voi da niciun exemplu concret. E mai bine aşa.

În încheiere, doresc să menţionez că înţeleg prea bine cum este ca, în „transa” creaţiei artistice, să te laşi dus de val şi să „scapi” o scenă mai fierbinte sau să-ţi îndrumi eroul pe căi tenebroase. Mi s-a întâmplat şi mie. Dar m-am străduit, pe de o parte, să folosesc un limbaj adecvat, destinat consumatorului de artă, şi nu de kitsch, şi pe de alta să transmit un mesaj autentic. Iar lucrările care chiar mie mi se par „cu probleme” stau deocamdată în sertar. În ce măsură am reuşit şi am făcut bine, rămâne să judecaţi voi, dragi cititori.

Sper să ne trezim la timp. Altfel, nu vom mai avea artă autentică, ci pornografie şi oroare. Şi creaţii vidate de orice fior (şi mesaj) artistic.