„Audiţia”, de Ryu Murakami – filmul şi cartea

Ryu Murakami. Sursa foto:

By Joi Ito - http://www.flickr.com/photos/joi/17188426/, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1327546

După părerea mea, se ecranizează excesiv. Şi spun aceasta nu fiindcă majoritatea acelor cărţi ecranizate nu ar fi de valoare, ci pentru că (cei mai mulţi dintre cinefili ştiu prea bine asta...) de cele mai multe ori filmul nu se ridică la nivelul cărţii, iar în cazuri precum celebrul „Plâns al lui Nietzsche”, de Irvin Yalom (o carte excepţională), te întrebi cine a putut avea ideea de a ruina romanul într-un asemenea hal... Lipsă de pricepere? De inspiraţie? Sau pur şi simplu anumite cărţi nu se pretează adaptării pentru marele ecran? Greu de spus - de fapt, uneori poate că e puţin din fiecare... În plus, scenariile originale ar trebui să primeze, dar în realitate cele mai iubite cuvinte de către producătorii de film par a fi „remake” şi „ecranizare”...

Cu atât mai meritorii îmi apar acele pelicule care aduc omagiul cuvenit cărţii care a stat la baza realizării filmului, care îi fac un serviciu adevărat şi o popularizează cum se cuvine.

Mărturisesc că, citind mai mult literatură clasică, iar în cazul operelor mai recente „mergând” deseori direct la film, de cele mai multe ori văd filme fără să fi citit cărţile respective. O excepţie: „Portretul lui Dorian Gray”, a cărui ecranizare din 2005 chiar mi-a plăcut - mă rog, nu e perfectă, dar e suficient de bine realizată cât să o aplauzi la final.

Dar ceea ce mi s-a părut cu adevărat unic a fost ca o ecranizare să întreacă în valoare cartea - sigur, e o părere personală şi ca atare subiectivă, se pot naşte polemici, dar asta am gândit după ce am vizionat „Audiţia”, în regia lui Takashi Miike, adaptare după romanul omonim de Ryu Murakami. Excentricul regizor japonez dă aici întreaga măsură a talentului său, creând un film halucinant, intens, dur - cu toate premisele de a fi considerat un film-cult, adică, poate, hulit de unii, dar adulat de o categorie mai restrânsă, căreia i se şi adresează. Cartea e foarte bună, dar nu are acele interferenţe între real şi imaginar, care după părerea mea fac deliciul spectatorului în a doua parte a peliculei.

Iată cum am comentat filmul, la data vizionării sale:

„Un film absolut neobişnuit şi şocant, Audiţia (regizată de Takashi Miike) se poate spune că se apropie de capodoperă. Un producător de filme aflat la vârsta a doua şi care îşi pierduse soţia în urmă cu ceva ani crede că redescoperă dragostea adevărată şi puritatea în persoana fostei balerine Asami, pe care o cunoaşte sub pretextul unei audiţii pentru un film. Însă aceasta se va dovedi doar începutul celui mai negru coşmar, fiindcă tânăra Asami, care fusese abuzată în copilărie, are doar un scop: să se răzbune pe bărbaţii nesinceri aflaţi în căutare de plăcere. Iar mijloacele sale sunt terifiante. Ecranizare destul de fidelă după Ryu Murakami; deşi sunt şi diferenţe faţă de carte, filmul mai oferă o surpriză plăcută: în pelicula sa, Miike mizează pe două planuri: real şi imaginar (sau vis), pe care le îmbină cu o deosebită abilitate. Deşi aceste planuri paralele nu există în romanul lui Murakami, ele sunt un cert câştig pentru un film-cult care la vremea sa a făcut senzaţie. Şi pe bună dreptate. Recomand sincer atât pentru amatorii de bizar sau film-şoc elevat, cât şi pentru toţi admiratorii lui Miike sau Murakami, mai ales că filmul este şi foarte bine interpretat. Alături de Oldboy, una dintre cele mai şocante şi mai bune pelicule asiatice”. (Cronică publicată pe Cinemagia).

„Eleganţa care ucide. Surâsul diavolului. Masca înşelătoare a inocenţei. Toate acestea ar putea contribui la conturarea, foarte pe scurt, a portretului tinerei Asami, care îl va prinde într-un joc infernal şi (aproape) fără ieşire pe producătorul Aoyama, a cărui singură vină era un soi de romantism incurabil. Ecranizare după Ryu Murakami, filmul vine totuşi cu câteva elemente noi (care nu apar în carte), însă bine alese. Takashi Miike se dovedeşte un maestru al genului - chiar apreciez în mod deosebit că elementele horror slujesc arta în filmul său, şi nu arta este înlăturată în favoarea scenelor de groază, ca în alte filme. Un film bizar, care îmbină romantismul cu sadismul şi împinge lucrurile la extrem - recomandat însă numai celor care pot înţelege şi aprecia astfel de pelicule destul de şocante, dar rafinate”. (Cronică publicată pe Cinemarx).