foto:
CC
BY-SA 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=143027
Pentru
a crea o operă de artă de valoare îţi trebuie, în egală măsură,
talent şi muncă asiduă. Talent fiindcă nimeni nu poate crea dacă
nu are un dar înnăscut (la fel cum nu orice şofer poate deveni
pilot de Formula 1) şi muncă asiduă fiindcă dacă te laşi, cum
se spune, pe tânjală, dacă nu valorifici concret talentul cu care
ai fost înzestrat, îl vei risipi cu siguranţă.
Deşi
drumul e lung şi greu, au existat mulţi temerari care au reuşit în
domeniul artei, unii dintre ei creând adevărate capodopere.
Mi
se pare extraordinar efectul pe care îl are o creaţie artistică -
la fel cum, să zicem, o clădire dărâmată de un cutremur nu mai
poate fi refăcută, dacă
mergem în
sens contrar, o operă de artă are darul de a fiinţa în
eternitate.
Aceasta
imortalizează, practic, o serie de trăiri sau viziuni ale
artistului, care pot avea loc într-un interval foarte scurt. Un
tablou este ca o fotografie, numai că nu redă exact peisajul,
chipul sau ansamblul, ci trece totul prin filtrul imaginaţiei şi
creativităţii artistului plastic. Însă, esenţializând, şi o
carte, şi o piesă muzicală, şi un film au aceeaşi însuşire
unică, de a ”imprima” pentru eternitate viziunea celui care le-a
creat.
Încă
şi mai spectaculos mi se pare faptul că o operă de artă schimbă
destine (uneori, sute, mii de destine!). Şi voi explica de ce.
Dostoievski,
de exemplu, este cunoscut ca unul dintre cei mai mari scriitori ai
omenirii. Operele sale au fost tipărite şi retipărite în enorm de
multe exemplare, au fost traduse în majoritatea limbilor de largă
circulaţie. Astfel încât opera dostoievskiană a schimbat ceva în
sufletele şi în mintea tuturor celor care au parcurs-o, le-a
îmbogăţit cultura, le-a stimulat imaginaţia, a contribuit la
educarea a mii de tineri. În acelaşi timp, a dat de lucru
editorilor, tipografilor, traducătorilor, tehnoredactorilor şi
corectorilor fiecărei ediţii tipărite în zeci de ţări, în zeci
de limbi.
Nu
este aproape incredibil cum o singură operă, creată o singură
dată (uneori pe o întindere mai mare de timp, alteori într-un
răstimp mai condensat) are asemenea însuşiri ce se aseamănă,
metaforic vorbind, cu un perpetuum mobile?
Ideea
însemnărilor din această tabletă mi-a venit însă vizionând o
înregistrare cu ”Simfonia fantastică”, de Hector Berlioz.
Văzând cum instrumentiştii interpretează, nu numai cu talent, dar
şi cu pasiune această capodoperă a muzicii simfonice, m-am gândit
că dacă n-ar fi existat acea pasiune unică şi devastatoare între
compozitorul francez şi actriţa irlandeză Harriet Smithson (se
spune că şi opiul ar fi jucat un rol), bineînţeles condimentată
cu geniul celebrului muzician, toţi acei interpreţi, din sală, nu
ar fi avut ce să redea. Adică ar fi putut reda alte opere, dar se
poate specula, în mod asemănător, că dacă nu ar fi existat
niciun compozitor de muzică simfonică, întregul cortegiu de
instrumentişti şi dirijori, însumând sute de destine individuale,
nu şi-ar mai fi justificat existenţa.
În
egală măsură, în sufletele miilor de ascultători, începând din
1830, data primei interpretări, la Conservatorul din Paris, şi până
în prezent, ar fi rămas un imens loc gol.
O
clipă de magie, un moment de inspiraţie - şi s-a creat aproape o
lume în miniatură.
Astfel
încât, privind retrospectiv, ne dăm seama de rolul imens pe care
îl joacă artistul şi opera sa în evoluţia ulterioară a
umanităţii, atât în plan colectiv, cât şi individual.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu