Pascal Bruckner, ”hoţul de frumuseţe” stilistică

Foto: elefant.ro

Poate că sunt unii care, neluând în seamă operele sale eseistice sau apartenenţa la grupul ”Noii filosofi”, îl vor cataloga pe Pascal Bruckner ca pe un scriitor ”la modă”, care se vinde, astfel de caracterizări implicând deseori o asociere cu frivolitatea, superficialitatea, lipsa de har scriitoricesc.

Citindu-l însă cu atenţie, ne dăm seama că, deşi fără îndoială chiar este un scriitor la modă şi, indubitabil, nu scrie în stilul lui Proust sau al lui Dostoievski, Bruckner este un scriitor autentic.

În primul rând, cunoaşte natura umană ca nimeni altul: descrie gândurile ascunse, trăirile, sentimentele unor personaje cu atâta acuitate şi raportându-se la tipologii atât de diferite, încât te uluieşte. (De exemplu, în ”Hoţii de frumuseţe” trece de la gândurile unei stagiare în psihiatrie la confesiunile unui scriitor cu uşurinţă şi naturaleţe).

Tot timpul ai impresia că firea umană nu are secrete pentru autor, nici în gândurile comune, nici în cele măreţe.

Apoi, Pascal Bruckner are un rafinament al scrisului pe care nici contestatarii săi nu cred că-l pot nega: despre orice scrie, chiar şi despre sex şi promiscuitate, o face într-un mod superior, o scenă trecută prin condeiul său are alte calităţi, alt farmec decât dacă ar fi fost redată de un scriitor oarecare.

(Nu mă refer însă aici la scrierile sale cu subiect politic, ci doar la romanul de faţă).

Şi, nu în ultimul rând, cel puţin după părerea mea, ştie să îşi captiveze şi fascineze cititorul, te face curios în cel mai bun sens al cuvântului: vei dori întotdeauna să ştii ce se va întâmpla mai departe.

Contestat de unii, adulat de alţii, Bruckner are o tuşă personală care nu te poate lăsa indiferent.

Desigur, istorisirea sa din ”Hoţii de frumuseţe” nu este chiar veridică, dar autorul însuşi pare a recunoaşte asta prin unele pasaje pline de umor, e ca şi cum ar scrie făcându-i cu ochiul cititorului, deşi păstrează şi o notă gravă.

De fapt, nici nu îşi propune să o facă veridică, ci să spună ceea ce are de spus (un lucru mult mai important).

Am putea spune că istorisirea eroului este un fel de poveste a Sheherezadei în variantă masculină, acesta încearcă să-şi ”şantajeze” interlocutoarea cu trezirea interesului faţă de poveste.

În text am găsit o butadă foarte reuşită, preluată şi pe net: ”Minciuna este politeţea pe care o datorăm altora ca să nu-i plictisim”.

Chiar dacă scenele erotice induc un soi de senzaţie că autorul caută perversitatea, că eroul său priveşte femeia ca pe un obiect sexual, e posibil ca Bruckner să fie doar pe jumătate părtaş la acest joc, fiindcă îşi numeşte eroul ”snob sexual” şi adaugă, puţin mai departe: ”Vai de amanţii care nu au la îndemână decât sexul spre a se cunoaşte!”.

Şi încă un citat, extrem de profund: ”Miracolul iubirii este că adună universul în jurul unei fiinţe care te încântă, oroarea iubirii este că adună universul în jurul unei fiinţe care te înlănţuie”.

Popasul de la cabană al lui Benjamin şi al consoartei sale reprezintă încă un prilej pentru Bruckner de a introduce personaje noi şi de a schiţa un cadru plin de subînţelesuri, în care totul (inclusiv ospitalitatea gazdelor) pare a fi ”prea frumos ca să fie adevărat”. În continuare, descriind fuga celor doi de la cabană şi reîntoarcerea, Bruckner cochetează chiar cu genul thriller. Însă nu unul violent, ci mai degrabă unul care-ţi taie răsuflarea printr-o sarabandă de emoţii.

Pornind de la ipoteza îndrăzneaţă că ”frumuseţea e o infamie, un atentat contra oamenilor cumsecade”, enigmaticul Steiner, alături de consoarta sa şi de servitor, îşi asumă libertatea de a răpi şi a ţine închisă o femeie ”doar pentru a ispăşi crima de a fi frumoasă”.
Dar este mai mult decât atât: este o parabolă privind valorile sociale şi faptul că ”nu poţi fi deopotrivă stăpânul şi sclavul aceluiaşi lucru”.

Relatarea are elemente care te îngrozesc, gazda are o minte perversă şi bolnavă, totodată asta face povestea fascinantă.

Pe măsură ce înaintează, thriller-ul devine tot mai evident, micile glume dispar pentru a lăsa locul terorii.

Şi curiozitatea cititorului sporeşte: într-adevăr, răsfoieşti paginile febril, întrebându-te: cum se va termina?

Brusc, relatarea este întreruptă şi Bruckner descrie lumea în tuşe de un realism crud, prin ochii tinerei psihiatre (şi se dovedeşte încă o dată un bun cunoscător al naturii umane).

Odată reluat firul naraţiunii, ai impresia că, deşi povestea e serioasă, scriitorul francez nu se poate abţine de la a-i adăuga elemente de umor negru: ”victimele” dezaxatului Steiner sunt personaje ”de operetă”, ridicole, frivole, un produs tipic al societăţii în care trăiesc. Iar ”valetul” Raymond este mai curând un personaj comic, deşi are momentele sale de dominare.

Totuşi, pe măsură ce povestea se apropie de final, tonul grav revine. Scriitura lui Bruckner este insidioasă, alambicată, fascinantă. Te întrebi ce minte a putut scorni o poveste atât de atipică.

Finalul este uluitor. Te va lăsa perplex, cu siguranţă, şi te vei întreba dacă nu cumva, în această poveste modernă cu iz de morbiditate excesivă, Steiner a jucat rolul diavolului. Şi încă prea bine, iar Benjamin consimte la parafarea unui pact evident similar cu cel faustian.

În ansamblu, un roman fascinant, original şi bine scris, care merită cu prisosinţă Premiul Renaudot (prestigioasă distincţie literară franţuzească, fondată în 1926).