O scenă din viaţa unui pictor călător

de Ruxandra C.

Foto: librariaonline.ro

Cartea nu este o semiplăsmuire biografică, unde ”atmosfera suprarealistă, sufocantă” a naratorului amprentează cursul vieţii altcuiva – cum precizează The New Yorker. Nu-i nici ce consideră ”La Nacion” când afirmă că romanul ”pare să fie o maşinărie de fabricat frumuseţe, un mecanism ce descrie fericit lumea argentiniană”.

Nimic nu este contrafăcut, inventat – mărturie stă corespondenţa neîntreruptă purtată de Rugendas cu Louise, singura fiinţă căreia i s-a confesat necenzurat – iar faptul că la noi, cititorii, răzbate lăuntricul pictorului se datorează specificului perceptiv al scriitorilor argentinieni.

Aşadar, volumul îl etalează pe Johann Moritz Rugendas, artist înnăscut, şi scoate la iveală de sub epiderma fiinţei, de zi cu zi, trăirile unice ale creaţiei umane.

...Johann şi-a dezvăluit vocaţia la frageda vârstă de patru ani, ilustrând o caracteristică genetică pe filiera străbunicului, bunicului şi tatălui: desena foarte rapid, precipitat şi reproducea fidel detaliile obiectului aflat în atenţie.

Ambele abilităţi au atras atenţia marilor exploratori ai vremii care l-au antrenat în expediţiile lor în postura de ilustrator, pe timpul acela nefiind, încă, inventat aparatul fotografic. S-a descurcat cu brio. În pragul vârstei de douăzeci de ani, dobândise notorietate în ”fizionomia naturii”, procedeu conturat de naturalistul Humboldt şi împlinit de tenacele discipol - ”un soi de geografie artistică”, ”un mod de a capta idilic lumea”, o ”ştiinţă a peisajului”.

Rodul primelor călătorii în provinciile braziliene va fi valorificat într-o ediţie ilustrată, după care va detalia un prelung turneu latino-american în Mexic, Chile, Peru...

Un element curios şi foarte interesant se degajă din temerea unei eventuale disjungeri, intuită de Humboldt, când a înţeles că pictorul doreşte să includă în itinerar Argentina. ”Nu-ţi irosi talentul care constă mai ales în faptul că desenezi ceea ce-i cu adevărat excepţional în peisaj” - scrie mentorul – şi adaugă două pagini de ”ilustraţii posibile”.

Or, docilul discipol îşi dorea tocmai depăşirea condiţiei de ilustrator peisagist în favoarea devoalării sensului profund, fundamental al naturii prin interpusul umanului. Iar alegerea Argentinei ca teren optim experimental s-a dovedit ulterior cea mai izbutită ”revelaţie”.

Un început de fractură cu trecutul s-a produs la finele anului 1837, când Rugendas porneşte pe cont propriu alături de germanul Robert Krausse aventura argentiniană. Copleşit de ceva ce el însuşi numea mitul său personal.

Aşa a părăsit Anzii şi a coborât la Mendoza şi s-a lăsat purtat, contrariat, de ineditul manifestărilor – naturale şi omeneşti – lăsând frâu liber tentaţiei de a reformula prin instinctul de artist. Şi a corela, în noi ecuaţii existenţiale, semnalele captate din exterior. Mai întâi a descoperit marele landou al călătoriilor de la un pampas la altul, a reflectat asupra vitezei lui, măsurabilă numai în mari unităţi de timp, a urmărit microscopia figurilor pe care le transporta ori depăşea în drum şi a conchis că mişcarea atinge disoluţia şi prin minimele ei extreme. Apoi a descoperit existenţa cutremurelor de pământ, violente, pe urmă a aflat de iureşul şi dezastrul provocat sistematic de năvala indienilor.

S-a apucat să deseneze, să recompună din crochiuri abil conturate universul landoului.

Însă ”n-a apucat” nicio năvălire, nicio mişcare telurică. Nu ştia cum avea să redea prin desen fenomenul, dar a priceput că nicio stihie nu-l va putea opri din drum.

La ceasul fatidic a pornit în galop, iar calul ”i-a răspuns cu o energie nervoasă”, urmărind cavalcada unui stol de lăcuste.

Norii se lăsau tot mai jos – un soi de întuneric prin care se putea vedea – şi, brusc, s-a auzit un tunet puternic.

Trei trăsnete consecutive au lovit ”în creştet” călăreţul şi calul.

...Pictorul a supravieţuit miraculos. Desfigurat odios, cu migrene atroce, cuprins periodic de convulsii spasmodice, cu pauze scurte, întreţinute medicamentos. Am subliniat ”pictorul”, deoarece harul, deprinderile, desenul au fost singurele repere rămase intacte ale făpturii de odinioară.

Acestea sunt miezul biografiei şi al cărţii pe care César Aíra le-a ridicat la rangul de capodoperă.

Deşi într-o desăvârşită ruină fizică, Rugendas n-a dorit niciodată să moară; la primul semnal că undeva se ivise un eveniment demn de interes, el se ridica primul în picioare şi, la faţa locului, cu precizia şi febrilitatea din anii copilăriei, dădea viaţă unor desene de vis.

Tot pe-atunci s-a întâmplat ca indienii să îşi amintească să năvălească asupra localnicilor, să-i angajeze într-un ciclon de luptă, care pe care, iar artistul să se zvârcolească spasmodic, în criză. Şi-a acoperit figura stâlcită cu o mantilla, a încălecat calul şi, din goană, a aşternut tumultul. Trecea de la o faţă la alta, de la o foaie la următoarea, ca trăsnetul ce căzuse pe păşune – icnind de durere – dar în totală consonanţă cu principiul său suveran, ”activitatea psihică se traduce în mişcarea feţei”.

Scriitura lui Aíra e profundă şi sugestivă – reamintesc, se bazează în totalitate pe corespondenţa dintre Johann şi sora sa – şi atinge apogeul în scena finală, când, imperturbabil, pictorul se instalează şi desenează în tabăra indienilor, lăsând războinicii fără glas. Demonstraţia harului supraomenesc, manifestat dincolo de limita umanului, triumfător în orice circumstanţe, fiind de natură subtilă.