Cronică Delicateţe (2011)

  de Ruxandra C.

Foto: Cinemagia

În volumul ”Inteligenţa materiei”, autorul, D.C. Dulcan, un reputat neurolog, se referă la ”eternul feminin” în termeni laudativi, excesul cochetăriei nefiind considerat nadă frivolă, ci expresia înduioşătoare a unei structuri lăuntrice specifice. În opinia dumnealui, vestimentaţia mulată pe corp, viu colorată, se asortează cu frumuseţea naturii, izvorâtă primăvara, iar clipitul din gene e aidoma bătăii aripilor de fluture.

În această cheie, Markus Lundl (François Damiens), angajat într-o multinaţională cu sediul în Paris, se va strădui să o descopere pe Nathalie Kerr (Audrey Tautou), cea desemnată de patronat să coordoneze activitatea ”suedezilor”. Adică a grupului scandinav ce s-a coagulat în cadrul societăţii.

Totul decurge standard – fiecare are în custodie un dosar, se întrunesc când şi când în jurul unei mese rotunde, iar ”şefa” le ascultă raportul individual şi oferă sugestii. Rezultatele sunt pe măsură.

Veghea draconică a cerberului are efectul birjarului ce biciuie caii înhămaţi la poştalion, totul se soluţionează perfect şi la timp.

Ce nu bănuiesc subordonaţii e că la obârşia neobişnuitei determinări, neclintită, se afla tragedia ce a spulberat umanul din Nathalie.

Se căsătorise cu Francis dintr-un avânt nebunesc, declanşat amuzant din preferinţa amândurora pentru sucul de caise, dar s-a curmat totul la fel de neaşteptat, bărbatul fiind strivit de un autoturism, pe când făcea jogging în stradă.

Niciuna dintre tentativele anturajului de a o scoate din starea apăsătoare nu a fost încununată de succes – nici ofertele colorate ale caselor de modă, nici rafinatele produse ale parfumeriilor, nici măcar cina cu tentă romantică luată cu patronul atât de atrăgător într-un restaurant de lux nu au putut anula golul lăuntric.

Fraţii David şi Stéphane Foenkinos – regizorii ce au colaborat prima oară, direct, la realizarea unei producţii cinematografice în ”La délicatesse” - comută surprinzător, neaşteptat derularea evenimentelor, punând sub semnul întrebării autenticitatea manifestărilor ”la vedere” afişate de Nathalie.

Cât şi până când va rezista convenienţa, dacă şi mai cu seamă cine va face să irumpă femeia autentică, din interior?

Contrariat de eludarea sistematică a dosarului său, 114, Lundl – un nordic tipic, blonziu, purtând acelaşi pulover peticit în coate şi cu o figură cam ştearsă, bate timid la uşa îndrumătoarei de proiect şi apasă pe clanţă. Nathalie îl priveşte fix. Se ridică, se îndreaptă grăbit spre intrare, sărută voluptuos oaspetele şi revine la matcă, unde se reaşează la birou şi anunţă cu voce sigură: ”Vă rog să reveniţi mâine dimineaţă”.

Nedumerit din cale-afară, dar încurajat de întâmplarea din ajun, se reînfiinţează la raport, însă femeia deapănă observaţii statistice fără a-i mai acorda altă atenţie. Atunci, Markus se sprijină cu mâinile în marginea biroului şi grăieşte răspicat: ”De ce m-aţi sărutat ieri?”.

Nathalie se preface că nu-şi aminteşte nimic.

Bărbatul nu se descumpăneşte şi cere imediat un răspuns.

Încolţită, Nathalie dă din umeri şi declară, morocănos: ”Dacă aşa a fost, uită, episodul nu înseamnă nimic”.

Din acest moment începe jocul pisicii cu şoarecele – uneori galeşă, alteori agilă, nelăsând să-i scape prada, din nou incitantă.

Eternul feminin, dezvăluit în cele mai rafinate ipostaze.

Coafată şic, zâmbeşte şăgalnic, apoi dintr-o dată se transformă în stană de piatră... Merg împreună la un restaurant, comandă consultând lista, remarcă varietatea meniului, râde, destinsă, dar odată ieşită în stradă se pierde în noapte, de una singură. Îl însoţeşte pe Markus la teatru, sclipitoare, dar la căderea cortinei pare pierdută în veşnicie, ignorând că s-ar afla unde se află.

Markus nu doreşte să o mai întâlnească, explicându-i şi motivul: ”Vreau să mă protejez pe mine”. ”Cum aşa?”. ”Aşa, bine...”. Perorează întărâtată, dar fără efect. Nu abandonează, însă, ideea-fundament. Îl pândeşte din umbră până ce îl descoperă refugiat pe acoperişul clădirii, se gudură şi îl ia de braţ.

Apogeul ”romance”-ului va fi atins (desigur, simbolic) pe un vârf de colină, când Lundl declamă cu umor: ”La promenadă, da, Liechtenstein-ul şi Statele Unite ale Americii”. La auzul remarcii, eroina clipeşte din gene des (exact ca în viziunea profesorului, ca bătăile din aripi ale fluturelui), îşi savurează victoria.

Chestiunea este că suedezul nu-i nici pe departe impersonalul pe care-l comentau cei din jur, ci o fiinţă inteligentă, subtilă şi cu foarte mult bun-simţ.

Din cavalcada evenimentelor ce au continuat este aproape imposibil să decelezi dacă Nathalie a fost în cele din urmă sedusă de ceea ce considera chiar ea delicateţea omului sau dacă a fost obsedată de capturarea totală a delicatului personaj, de subjugarea acestuia.

Certe sunt numai aspectele disputelor cu prietenii şi colegii, războiul, orgoliilor purtat cu patronul gelos, goana cu maşina, în bezna nopţi, ploaia torenţială care a dus-o în casa bunicii, aruncarea zarurilor în miez de noapte şi jocul de-a v-aţi ascunselea în grădina copilăriei.

Iar demne de interes devin părerile spectatorilor după vizionarea peliculei.