Cei care mă cunosc, inclusiv
de pe Facebook, ştiu că sunt apolitic - şi îmi asum această
”orientare”, fiindcă şi lipsa unei opţiuni este o alegere. Nu
postez şi nici nu distribui texte cu caracter politic, iar urnele de
vot am şi uitat cum arată.
Nu înseamnă însă că nu am
nicio părere - la fel cum a refuza să dai mâna cu cineva nu
semnifică faptul că nu ai nicio părere despre acel cineva.
Practic, părerea mea se poate
rezuma în câteva propoziţii. Indiferent de culoarea politică,
aleşii noştri ne mint. Uneori cu neruşinare. Nu oricine poate
ajunge în anumite poziţii sus-puse şi extrem de bănoase, iar
odată ajuns acolo nu vei mai lăsa locul altuia. Războaiele între
diverse tabere, huiduielile, bălăcărelile pe la diverse posturi de
televiziune sunt mai mult sau mai puţin de faţadă. Am avut
guvernări şi roşii, şi portocalii, şi tot nu s-a schimbat nimic
în ţara asta. Minciuna, ca orice minciună, are picioare scurte,
deci trebuie reînnoită din patru în patru ani. A, că poate or
avea ceva de împărţit unii cu alţii (deşi atât cameleonismul
politic, cât şi războiul de faţadă sunt practici curente) nu
contest. Dar consider că nu mă priveşte pe mine.
Cum? Nu te priveşte soarta
propriei ţări? Destinul propriului popor?, mă veţi întreba, la
fel cum tot din patru în patru ani toată lumea spune că e musai să
ieşi la vot dacă îţi pasă.
Nu mă priveşte şi nici nu
mă interesează atât timp cât voi (şi vom) continua să trăiesc
(trăim) într-o societate bolnavă. Dar poate fi bolnavă şi din
cauza noastră. Jean-Paul Sartre, în ”Diavolul şi bunul
Dumnezeu”, arăta că omul nu poate fi îndreptat către o morală
perfectă decât cu forţa, ori cum Dumnezeu (dacă admitem că
există) nu te obligă să faci ceva, lăsându-ţi libertatea
alegerii, nici societatea perfectă nu va exista. Un măr putred se
va găsi întotdeauna, atât printre conducători, cât şi printre
conduşi. Şi de la acel măr putred se va strica totul, oricât
te-ai strădui să crezi că ai creat un sistem perfect. Un Iuda se
va găsi oricând printre noi, indiferent că e un om simplu sau unul
cu o educaţie aleasă.
Discutam cu cineva că nu poţi
organiza o societate fără cusur, fie că optezi pentru voinţa
majorităţii, fie a unui grup restrâns, din aceleaşi cauze. În
pofida tuturor celor ce se spun despre democraţie (cu sau fără
eternul ”câine de pază”), majoritatea poate greşi. Daţi
majorităţii o operă de artă de avangardă, ceva din ceea ce
pasionaţii tehnologiei numesc ”next level”, şi nu o va
înţelege. Neînţelegând-o, va spune că e proastă şi o va
respinge. Respingând-o, mesajul ei, pentru moment, se va pierde. Au
păţit-o Schumann, Bulgakov, di Lampedusa şi mulţi alţii. A avut
majoritatea dreptate? Istoria şi timpul ne demonstrează că nu. Pe
de altă parte, aceeaşi majoritate poate fi manipulată. Istoria e
scrisă de învingători, şi de obicei lucrurile sunt prezentate
astfel: oameni buni, cei mai mari criminali ai istoriei au fost
aceştia. Cele mai mari victime au fost acestea. Salvatorii, cei care
au permanent grijă ca ororile trecutului să nu se mai repete, sunt
(numai) aceştia. Dar se poate cineva întoarce în timp să verifice
punct cu punct dacă lucrurile stau fix aşa? E ca o bancă al cărei
reprezentant îţi spune: numai la noi banii tăi sunt în siguranţă,
dar de fapt tu nu ştii dacă nu cumva banca urmăreşte să te fure.
Bine, sigur că sunt unii care
au fost o nenorocire, aşa cum nimeni nu poate contesta că Jack
Spintecătorul a fost un criminal în serie. Dar nu pariaţi că
toată istoria este aşa cum vă este prezentată, că s-ar putea să
păţiţi ca atunci când aţi jucat la pariuri pe Inter-Udinese.
Adică să bată Udinese cu 3-1 în deplasare.
Pe de altă parte, dacă laşi
puterea în mâinile unei minorităţi, indiferent care ar fi ea,
există riscul aceluiaşi măr putred. Se poate naşte o nouă ”epocă
Ceauşescu”, eventual cu altă denumire.
Şi atunci, toate măsurile de
precauţie pe care le iei pentru ca următoarea guvernare să nu te
trădeze sunt ca şi cum te-ai baricada în casă şi ai închide
toate ferestrele, dar cu hoţul aflat încă înăuntru.
E
drept, după cum spuneam, că şi printre noi sunt prea multe cozi de
topor. Oameni care vor să parvină indiferent de mijloace, precum
Machiavelli.
La fel de interesant este că
o tendinţă a prezentului este agresivitatea, dublată de cele mai
multe ori de ignoranţă. Oamenii trebuie neapărat să se încaiere,
să se scuipe, să se înjure fiindcă au opinii diferite (nu e vorba
doar de cele politice). Dacă nu-ţi calci adversarul în picioare,
nu eşti ”om adevărat”. Aşa cum pe timpuri se băteau
rapidiştii cu steliştii sau rockerii cu depeche-iştii. Parcă mai
contează că s-ar putea să n-aibă niciunii dreptate - măcar circ
să fie.
Da, Sartre, cel care a avut
tăria să refuze Premiul Nobel pentru literatură (nu mai spun cine
l-a luat în ultimul deceniu...), era de părere că, omul fiind o
fiinţă atât de imperfectă şi pervertibilă, binele nu (i) se
poate face decât cu forţa. Cum o dictatură a binelui este ceva
absurd prin definiţie, runda are un singur câştigător: Satana.
Sartre a murit între timp.
Noi trăim.
Cine va câştiga în cele din
urmă?
Crăciun fericit!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu