”Ţara moartă”, o realizare originală şi o incursiune în istorie

Sursa foto: HiFilm Productions

De la bun început doresc să precizez că mi-am dorit să văd acest documentar pentru latura sa inedită (prezentarea fotografiilor din colecţia Costică Acsinte, coloana sonoră). Mi-am dorit să-l văd şi pentru a cunoaşte ceva în plus despre Radu Jude, din creaţia căruia mai văzusem doar Aferim! şi Inimi cicatrizate.

Din aceste motive, şi nu din vreunul politic. De altfel, sunt o persoană care nu face politică, deşi este posibil să am şi eu, ca orice om, anumite păreri.

Şi am să mă refer în primul rând la ce am observat din această prismă. În primul rând, vizionarea imaginilor din arhiva unui fotograf dintr-un orăşel de provincie, Costică Acsinte, din localitatea Perieţi, judeţul Ialomiţa, este o experienţă unică, ce merită cu prisosinţă trăită. Simţi că te întorci în timp, uneori aproape că m-a luat cu ameţeală, dar în sensul bun al cuvântului - am simţit că mă trec fiorii la gândul că sunt faţă în faţă cu nişte chipuri imortalizate pe hârtia fotografică, oameni însă care nu mai sunt, demult, altceva decât simple nume scrise pe crucile unui cimitir. Şi
m-am gândit că aş vrea să ştiu mai multe despre aceşti semeni ai mei, să-i simt mai aproape.

Apoi, coloana sonoră, alcătuită din fragmente din jurnalele de ştiri sau emisiunile de propagandă ale epocii, este una inspirat aleasă, deoarece îţi dă într-adevăr senzaţia că te-ai întors în acel trecut, că participi şi tu, ca spectator, la atmosfera şi viaţa unei epoci demult apuse.

Ansamblul este unul profesionist realizat şi nu te vei plictisi, cu siguranţă, în cele 88 de minute (fără nicio legătură cu filmul intitulat astfel în care joacă şi Al Pacino!) ale peliculei.

Iar în legătură cu mesajul, cheia filmului se află într-o propoziţie de la început, în care se afirmă (evident, mesaj preluat ironic de realizatori) că individul nu are ce face cu libertatea, aşa încât este mult mai benefic să-l înrobeşti, să-l faci sclav. Total de acord! Asta au încercat să facă statele, bazate pe diverse forme de organizare socială, întotdeauna şi aceasta încearcă să facă şi acum! Vorba aceea, ce să facă individul cu libertatea? S-ar putea plictisi şi ar putea să înceapă să-i vină idei...

De la această premisă, a înrobirii individului, şi până la dezastru, până la atrocitate, nu mai e decât un pas. Un pas care, istoria stă mărturie, a fost făcut. De unii sau de alţii. Iar aşa ceva nu trebuie să se mai repete niciodată.

Nu mă pot pronunţa însă asupra caracterului exclusiv, unidirecţional, al faptelor istorice relatate şi asupra anatemei aruncate asupra unor personalităţi fiindcă, după o apreciere de logică, nu de cunoştinţe avansate, istoria poate fi scrisă în trei feluri: 1. Aşa cum a fost. 2. De învingători. 3. De învinşi. Or, nimic nu îmi garantează mie, în anul 2017 sau mai târziu, că am o imagine absolut clară şi nedeformată asupra a ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Dacă ştiu că este adevărat că a existat un regim nazist care a exterminat oameni (şi asta mă înfioară şi îmi dă coşmaruri), nu am de unde să ştiu dacă anumite evenimente care ne privesc pe noi, ca naţie, sau pe anumite personalităţi ale epocii sunt reflectate absolut fidel. De fapt, mie orice război mi se pare absurd şi inuman. Din orice epocă. Şi se ştie că, în război, de obicei ambele tabere comit excese. Dacă vendetta nu încetează, nici războiul nu se va termina.

Pe site-ul de specialitate Cinemagia, un utilizator nota, între altele: ”Cunoaştem că au fost date legi antisemite în acel context istoric, însă excese au fost de ambele părţi”.

Fireşte, nu contest autenticitatea textelor medicului Emil Dorian, spun doar că totul curge într-un sens unic.

Şi mă surprinde faptul că sunt lansate atacuri la adresa unor vârfuri ale intelectualităţii româneşti, ca Emil Cioran, de exemplu. Pot să nu am aceeaşi opinie politică cu acesta, dar nu să sugerez, indirect, că a fost un nimeni.

Dar, în fine, aceasta este o altă discuţie.

Important este că se mai pot face pelicule, fie artistice, fie documentare, care să aibă valoare şi care să ne ofere o altă perspectivă decât cea facilă şi lipsită de substanţă care este promovată prin multe realizări contemporane.

Şi, din acest punct de vedere, ”Ţara moartă” mi se pare o reuşită certă. Ba chiar îmi pare nedreaptă soarta difuzării acestui film în doar câteva cinematografe bucureştene şi doar din când în când, fiindcă, probabil, dacă s-ar fi încercat o difuzare mai largă, s-ar fi ivit pretextul că nu ar fi fost suficienţi spectatori.

În concluzie, chiar dacă poate naşte şi unele controverse (lucru, de altfel, firesc, întâlnit la multe creaţii artistice), filmul lui Jude este unul care merită vizionat pentru originalitatea realizării şi pentru faptul că propune cu totul altceva decât efectele speciale în 3D: o incursiune în propria istorie şi în evenimentele care au precedat tumultuosul secol XXI.