Lordul Byron, singur şi după moarte

Sursa foto 1:

By Unknown, coloured by uploader - www.noelcollection.org, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=373347

Sursa foto 2:

By helix84 - Self-photographed, CC BY 2.5, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=1395056

 

Nu cred că am încercat vreodată un sentiment de stupoare mai puternic decât când, recent, am constatat că nu este posibil de găsit în librăriile fizice sau online o ediţie (completă sau parţială) a operei lui George Gordon Byron în limba română. La început am crezut că nu am ştiut eu să caut, dar când a venit confirmarea şi din partea unui bun prieten virtual, cu care am corespondat pe net, m-am lămurit că acesta este purul adevăr.

Şi vorbim de Byron, nu de vreun obscur poetaş englez al secolelor trecute (care, poate, ar merita chiar şi el mai multă atenţie).

Se găsesc bani pentru a tipări, pe lângă anumite opere absolut necesare publicului român (deşi, mă rog, e greu de spus cine poate stabili care sunt necesare şi care nu), şi literatură de o calitate absolut îndoielnică, asta în cazul în care se poate numi literatură. Nu dau titluri sau nume, pentru a nu se interpreta (în mod eronat) că doresc să lansez un atac la persoană. Nu, doresc doar să fac o constatare - importantă, de altfel. Se găsesc bani şi se depune interes pentru a se tipări literatură fantasy sau aparţinând altor genuri înrudite. De asemenea, pentru a vedea lumina tiparului cărţi cu substrat evident politic, cu titluri gen ”Pericolul musulman” sau ”Imperiul lui Putin” (în fine, am improvizat, cărţile poate nu se numeau exact aşa, dar pe-aproape).

Însă pentru a retipări în limba română opera unui mare scriitor, a unui clasic care nu ar trebui să lipsească din nicio bibliotecă, nu!

(Dacă există totuşi ceva, rătăcit pe undeva, scuzele mele. Dar la vedere şi în marile librării nu se găseşte nimic!)

Îmi voi lua libertatea de a cita câteva versuri ale lui Byron, despre a cărui poezie voi mai face câteva consideraţii.

”Sunt tânăr, dar mă voi simţi

Mereu străin în lumea asta.

De ce nu ştim când vom muri,

Ca să se termine năpasta?

Odată am avut un vis

De fericire, dar cu-o rază,

Tu, Adevăr, mi l-ai ucis

Trezindu-mă la vechea groază!”.

(...)

”Aş vrea de oameni să m-ascund

- Nu că-i urăsc, dar mintea-mi sumbră

Îmi cere să mă dau la fund

În vreun ungher cu-adâncă umbră”.

(”De-aş fi din nou copil”, traducere de Petre Solomon)

Părerea mea este că Lordul Byron a fost un geniu neînţeles (la fel ca şi Eminescu, la noi), un însingurat între semeni, fapt care răzbate din mai multe poeme ale sale. De asemenea, a fost un răzvrătit, un om care se aşeza contra curentului, lucru reflectat cel mai bine în satira îndreptată împotriva poeţilor englezi şi a criticilor scoţieni.

Şi avea un stil eclectic, fiindcă găseşti la el şi romantism pur, şi poem cu tentă filosofică sau istorică, şi (după cum am amintit deja) satiră.

Lumea era, pentru el, o scenă pe care se desfăşoară tragedii sau drame, iar implacabila trecere a timpului - un duşman de temut. Iubirile sunt triste şi uneori inspiraţia vine contemplând o lespede de mormânt.

Nu am întâlnit demult strofe atât de poetice - unele având un conţinut profund, tulburător.

Iată ce scria într-un alt poem, ”Unui stejar din Newstead”:

”S-apuci anii vârstei mature-aş dori

Deşi eu voi zace-n a Morţii cavernă,

Pe frunzele tale, atunci, ar luci,

Neatinsă de Timp, o lumină eternă”

(traducere de Petre Solomon)

Da, îmi menţin părerea că Lordul Byron a fost un însingurat. Cel puţin acolo unde conta mai mult - adică în străfundurile sufletului său, în adâncul, poate, de nepătruns al minţii sale.

Ar depinde de noi să nu-l lăsăm singur şi după moarte.