Chan-Wook Park, între culmile succesului şi evitarea anonimatului

Sursa foto:

By Masha Kuvshinova, CC BY 3.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7689576

Chan-Wook Park a declarat într-un interviu (un masterclass la Festivalul de film independent Anonimul), preluat de Cinemagia, în materialul ”Opt lucruri pe care le-am învăţat de la regizorul Park Chan-Wook”, de Gloria Sauciuc, ceva care m-a şocat: spunea că nu i-a fost uşor să se lanseze, fiindcă „Două dintre filmele mele au eşuat la box-office, nu au fost nici succes de critică. De aceea a fost foarte dificil la început să trăiesc ca regizor în Coreea. A trebuit să fac un film nou. Nu ştiu cum e în România, dar în Coreea - dacă două filme consecutive îţi eşuează la box-office - nu mai primeşti cea de-a treia şansă. Am încercat să supraviețuiesc, gândindu-mă că voi reuși cumva”. Aşa, deci.

Ştiam că „industria” cinematografică are drept principal scop câştigul financiar, dar sincer vorbind metoda descrisă mai sus este de-a dreptul cinică. Fireşte, trebuie să existe o triere, trebuie respectate nişte standarde, altfel oricine s-ar face cineast (hmmm, chiar cunosc nişte nume, dar nu comentez acum şi aici). Însă să fim bine înţeleşi: valoarea unui film nu este sinonimă cu succesul de box-office (o afirmă, de altfel, mai mulţi cinefili pe site-ul de specialitate Cinemagia). Se poate întâmpla şi asta (ca cele două să coincidă), dar nu este deloc obligatoriu. Şi atunci, ce facem? Îi închidem uşa în nas unui regizor talentat doar fiindcă nu a reuşit să atragă numărul corespunzător de spectatori?

Publicul de azi vrea violenţă, sex şi efecte speciale. Bun, să dăm Cezarului ce-i al Cezarului, dar trebuie să dăm şi artei ce-i al artei.

Părerea mea despre celebrul regizor asiatic este una foarte bună (veţi vedea puţin mai jos), dar tot am impresia că excesul de sânge din „Stoker” sau excesul de sex din „The Handmaiden” (un film bun spre foarte bun de altfel, nimic de zis) reprezintă tributul pe care chiar şi el a trebuit să-l plătească monstrului cinematografic numit „audienţă” sau „succes de casă”.

Adevărul e că Oldboy a fost pur şi simplu un film prea bun, prea aproape de perfecţiune pentru a nu-i deschide regizorului asiatic porţile succesului. Dar e păcat că chiar şi un cineast de mare valoare ca el trebuie să respecte regula încasărilor.

Iată ce scriam despre Chan-Wook Park într-un comentariu pe Cinemagia:

„Chan-Wook Park nu conteneşte să mă uimească. E un regizor extrem de talentat, care mereu îşi surprinde spectatorul, temele sale predilecte ţinând de latura întunecată a minţii umane, de perversitate şi nebunie. Ştie însă, ca nimeni altul, să trateze astfel de teme deloc uşor de digerat într-un mod aproape seducător, ştie să te facă dependent de filmele sale şi de universul propriu, căruia îi dă viaţă într-un mod unic. E nu numai un bun regizor, dar şi un fin psiholog. Şi mai are o calitate rară - ştie să îmbine arta cu comercialul în aşa fel încât să nu dăuneze calităţii cinematografice, el nu vrea doar „să vândă”, ci mai ales „să spună o poveste”, şi asta îi iese de cele mai multe ori foarte bine. Am avut neşansa să văd câteva dintre filmele sale cele mai cunoscute într-o ordine descrescătoare valoric: primul a fost Oldboy, capodopera, creaţia sa absolută, apoi Sympathy for Mr. Vengeance, foarte bun, totuşi cu o treaptă mai jos, pe urmă Stoker, un film de valoare medie, după care Bakjwi recunosc că mi-a plăcut atât de puţin încât nu l-am văzut până la capăt. Iniţial am fost circumspect cu privire la cel mai recent film al său, The Handmaiden, dar văzându-l m-am bucurat să constat că regizorul sud-coreean s-a întors la cel mai înalt nivel, oferind în primul rând calitate. Aş plasa acest film imediat după Oldboy”.