Cheia şi lacătul Borges

Foto libris.ro, emag.ro

de Ruxandra C.

N-am găsit nuvelele lui Jorge Luis Borges neinteligibile, aşa cum fusesem avertizată. Dimpotrivă, eu, personal, le consider remarcabile, deoarece fiecare nuvelă dezvoltă o proiecţie inedită asupra existenţei, relevă o nuanţă ascunsă, nebănuită a lumii în care trăim.

De unde, atunci, discrepanţa de vederi? Mai ales că exprimarea autorului este nealambicată. Presupun că inconvenientul rezidă în modul particular în care Borges ”conduce” naraţiunea, în felul în care, voit, îndreaptă cititorul pe câteva piste şi din alternative îl invită să deducă concluzia.

Am senzaţia că dacă prin lectură se va descoperi şi mecanismul scriiturii, în cele din urmă textul se va însenina.

Bunăoară, nuvela Nemuritorul insistă asupra tentaţiei omului de a dăinui, eroul pornind de la un indiciu: ar exista, într-adevăr, un oraş supraomenesc şi un râu tainic ce-i izbăveşte pe oameni de moarte, organizează o expediţie şi, tenace, învinge obstacol după obstacol şi ajunge la destinaţie.

Dacă Simone de Beauvoir afişează în postura nemuritorului un personaj blazat, plictisit, acrit de obligaţia retrăirii, aidoma, a aceloraşi ”momente existenţiale”, pe Borges nu monotonia parcursului îl obsedează, ci relevanţa.

Merită efortul? Se obţine împlinirea?

Blazatul răspunde categoric nu, însă n-are cum să dea înapoi. Prototipul ales de Borges valorifică nemurirea, revenind la simplitatea confortului în natură şi meditaţie adâncă, neperturbată.

Înainte de a intra pe tărâmul făgăduinţei şi a sorbi apă din râul miraculos, tribunul militar Marcus Flaminus Rufus se întretaie cu locuitorii sălbatici ai unui sat ”fără harul divin al graiului articulat”. ”Troglodiţii” îl monitorizează, îl însoţesc până la graniţa cu Oraşul supraomenesc, îl aşteaptă să revină din expediţie, iar când bărbatul asemănat câinelui muribund din Odiseea aude că e strigat Argos! începe să redea, în greceşte, un episod din textul original: ”Au trecut o mie şi o sută de ani de când am plăsmuit-o”.

Nu mai era nicio îndoială. Palatul cu arhitecturi bogate, diverse în semeţii, subordonat unui anumit scop, labirintul nelocuit, părăsit – Oraşul Nemuritorilor – fusese distrus chiar de cei care îl ridicaseră, fiindcă stilul de viaţă impus nu le mai îngăduia să trăiască în reculegere. Nemuritorii şi-au păstrat nimbul, dar au revenit la traiul simplu, la mama natură, adânciţi în cugetare.

I-a confirmat-o, lui Rufus, însuşi Homer. Pentru muritori, totul se află sub pecetea irecuperabilului şi întâmplătorului; pentru nemuritori, orice faptă (sau gând) este ecoul altora care au precedat-o în trecut, şi fără a presimţi cele ce se vor repeta în viitor până la vertij.

Există un râu în care, dacă te scalzi, dobândeşti nemurirea şi altul, altundeva, în undele căruia ţi-o poţi pierde.

Homer n-a vrut să şi-o piardă.

Congresul – o autentică demonstraţie a ceea ce poate reprezenta orgoliul în a te afişa în ce, în fapt, nu eşti, gloria-moft susţinută de un piedestal clădit pe bani, mimarea importanţei, coeziunea întreţinută de magnetul veleităţii etc.

Borges observă şi pune în insectar tot ce poate reuşi Don Alejandro Glencoe, din plictis, în Cafeneaua Petrolului ”Congresul lumii”.

O antiteză flagrantă aşază de o parte ”conceptul” funcţional, constând într-o configuraţie clasică (funcţia de preşedinte şi membri), program rigid (rapoarte, dezbateri, întruniri) desfăşurat fără nicio abatere, iar de cealaltă, ridicola cantitate numerică a membrilor – 15, în total.

Un singur personaj, Twirl, îşi ia cu adevărat rolul în serios, atunci când propune şi achiziţionează titluri de referinţă, într-o bibliotecă demnă de titulatura instituţiei. Dar când fondul de carte rară depăşeşte spaţiul de depozitare şi umple şi câteva incinte în aşa-zisul conac al Caledoniei - ”moşia” şefului – Don Alejandro devine violent. Ordonă: ”Scoateţi totul afară şi daţi foc hârţoagelor astea”.

”O dată la câteva veacuri – vine în final remarca – trebuie arsă Biblioteca din Alexandria!”.

Sau, în aceeaşi paradigmă insolită, nuvela Discul. Simbolul cercului euclidian care nu admite decât o singură faţă. Simbolul lui Odin, care dă autoritatea de rege celui ce îl ţine în palmă. Mărul invidiei, stârnirea dorinţei de a deţine obiectul şi crima mişelească ce nu poate stăvili instinctul posesiv. Trei dintre poveştile cu tâlc depănate în volumele ”Cartea de nisip” şi ”Aleph”, care-l aşază pe autor în pleiada artiştilor argentinieni iluştri. În total sunt 30. Chei pentru tot atâtea lacăte.

Merită încercarea.