Brâncuşi, artistul care a adus mai aproape eternitatea

Sursa foto 1:

By Unknown - Sidney Geist: Constantin Brancusi. 1876–1957. A Retrospective Exhibition, Solomon R. Guggenheim Museum , New York, Philadelphia Museum of Art, The Art Institute of Chicago, 1969, S. 145, Public Domain, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=7493466

Sursa foto 2 (Casa Memorială Constantin Brâncuşi):

By Razvan Socol - Own work, CC BY-SA 3.0 ro, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=28702795

Pe 19 februarie 2018 s-au împlinit 142 de ani de la naşterea marelui sculptor român Constantin Brâncuşi. Figură unică în arta noastră, Brâncuşi i-a cunoscut pe Guillaume Apollinaire, Amedeo Modigliani, Tristan Tzara, Ezra Pound - şi alte nume mari ale culturii universale.

A refuzat să fie elevul lui Rodin.

A lăsat posterităţii Coloana Infinitului.

Într-un cuvânt, avea prea multă personalitate pentru a fi înţeles pe deplin şi acceptat de epoca sa. Despre cum a ajuns Brâncuşi (ca şi Cioran, ca şi alţii) să aparţină mai mult Franţei decât ţării natale ar fi multe de spus. Este un subiect dureros pe care nu îl comentez acum şi aici – dar spun că este mai mult decât trist.

Pentru mine, Constantin Brâncuşi a fost nu numai un artist de avangardă, ci şi unul care a făcut legătura între lumi. Probabil că dacă ar trebui căutată în artă o reprezentare care să sugereze un portal către o altă lume, una dintre sculpturile lui Brâncuşi ar fi cea mai potrivită.

Discutam la un moment dat cu cineva care îmi spunea că nu înţelege bine „Masa tăcerii”, că i se pare prea simplistă. Într-un fel este simplă, dar i-am mărturisit interlocutorului că simt fiori pe şira spinării când o privesc – şi nu am exagerat. Încă de prima dată când am văzut această operă mi s-a părut ca o poartă către o altă dimensiune, cu tot ce implică această noţiune. Dacă celebra „Coloană a infinitului” este o poartă explicită către Cer, „Masa tăcerii” se cere decriptată, este ca un cifru.

Paradoxal oarecum, dincolo de creaţiile amintite, pe care le consider adevărate capodopere, am admirat mai mult primele opere ale lui Brâncuşi, cele realizate într-un registru clasic (printre care „Copil”, „Supliciu”, diferite busturi), care nu aparţin artei abstracte. Iar „Sărutul” şi „Fiul risipitor”, de exemplu, din perioada a doua, nu le consider atât de semnificative.

Dar asta nu m-a împiedicat să-i recunosc geniul şi universalitatea.

Un alt subiect neplăcut este cum am ajuns să încercăm să-i recuperăm unele opere, acţiune nici măcar încununată de succes.

Şi, la fel, este trist să ştim că, deşi încercăm să facem din Brâncuşi aproape un „brand de ţară”, sunt destui care rămân insensibili sau indiferenţi.

Dar acţiunile de popularizare trebuie să continue, fiindcă deja ne-am renegat prea multe valori.

Iar Brâncuşi, artistul care, metaforic vorbind, a adus mai aproape de noi eternitatea, merită să fie cunoscut şi apreciat de cât mai mulţi, inclusiv de generaţia tânără.