Yorgos Lanthimos - un regizor diferit

Sursa foto:

De la Anna Hanks from Austin, Texas, USA - Yorgos Lanthimos, THE LOBSTER, Fantastic Fest 2015 -9674.jpg, CC BY 2.0, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=49799013

 

Fără îndoială, Yorgos Lanthimos este un regizor diferit, care propune un cinema diferit. Fie că vorbim de The Lobster, Kinetta, Kynodontas sau Alpeis, filmele sale debordează de originalitate şi sparg multe dintre tiparele obişnuite ale cinematografiei, incitând spectatorul la a participa la un joc complex în care are, aproape de fiecare dată, întâlnire cu neobişnuitul.

Talentatul regizor grec are un mod personal de a realiza filmele, care deşi mi se par moderne în special la capitolul ”modalitate de exprimare”, au o profunzime şi ridică probleme într-un mod pe care nu îl întâlnim prea des în cinematografia contemporană.

Pornind de la parabole precum Kinetta şi ajungând la distopii aproape halucinante ca în cazul The Lobster (probabil, cel mai cunoscut, mai discutat şi mai mediatizat film al său), Lanthimos ne arată (ca şi Amenabar, după o părere personală) că se poate face cinema de calitate şi ieşind în afara tiparelor, impunându-ţi un stil propriu, neconvenţional.

Uneori, finalurile te lasă, parcă, în suspensie, lăsându-te să completezi, dar povestea care se dorise a fi spusă fusese spusă deja şi am impresia că acest tip de sfârşit este tot o ”marcă” personală a sa.

Iată cum am comentat, pe Cinemagia, filmul Kinetta, imediat după vizionarea sa:

”Lanthimos ne demonstrează încă o dată că este un regizor excentric, dar talentat, fără ca această peliculă să fie chiar de talia unui The Lobster, de exemplu. Regizorul grec ne propune un film ultra-realist, cu dialoguri puţine şi scurte, cu personaje reci şi deprimate, oarecum asemănătoare cu cele ale lui Bela Tarr. Alternanţa cadrelor uneori derutează, dar per ansamblu este una de efect, se simte că nu este întâmplătoare, deşi la prima vedere pare a fi. Lumea văzută prin camera fotografului/cameramanului cuprinde erotism, pasiune, dar şi rigiditate şi moarte, ceea ce sugerează o contopire a contrariilor (şi mi se pare a fi, poate, ideea cea mai reuşită din film). De asemenea, între artist şi model ia naştere o relaţie bizară, de dominare şi supunere, de împingere către sacrificiu, întrucâtva similară cu cea din ”Colecţionarul” de Fowles. Merită văzut şi apreciat, fiindcă Lanthimos reuşeşte destul de mult folosind mijloace minime, dar având două teze (pe care le-am redat succint) ce necesită ingeniozitate şi viziune artistică reală. Nota mea: 7,5”.