Mini-interviu cu Roxana Costache, artist plastic

Sursa foto: colecţie personală

Roxana Costache - Galeria internaţională de arte, Catalogul „Panorama 2009”, p. 48. Asociaţia culturală AIRES de Cordoba – Spania.

1. Ce credeţi că aduce nou pictura dvs? Unde este mai inovatoare - în idee sau în mijloc de exprimare?

Nu cred că problema se pune în termenii aceştia. Am venit în pictură cu mine însămi... Un om cu o avalanşă de gânduri. Le cern, ca până la urmă să coagulez o viziune.

Într-o zi am realizat că în fiecare dintre noi sălăşluieşte un Phoenix. Un dar al divinităţii, ce ne permite să revenim în lumină, aşa cum zorii se „ridică” din întunericul nopţii la cântatul cocoşilor. Soarele se înalţă în spatele nostru, transmiţându-ne o energie vitală. Atunci, propria cenuşă se trezeşte şi, asemeni unui aluat, creşte spre a ne recompune. În această fază, chipul semiconfigurat nu are gură, întrucât fiinţa a rămas mută de uimire în faţa miracolului.

Acestei alegorii i-am căutat o „imagine plastică”. Tabloul...

Nu fac schiţe, anterior, ci mă aşez în faţa pânzei şi, cel mult, trasez câteva linii-reper. Lucrez instinctiv. Iar culoarea „vine” şi îmi serveşte - zic eu - ideea. Cum doreşte EA.

2. Ştiu că îl admiraţi pe Dali. Odată ce l-aţi descoperit, credeţi că v-a influenţat pictura? Şi dacă da, cum?

Îl admir, într-adevăr, pe Dali. Nu ştiu dacă m-a influenţat, fiindcă de pictat aşa pictez încă din copilărie... Sigur e un fapt: avem „ceva” în comun – modul în care „construim” o lucrare, în care o „naştem” dintr-un concept coagulat. Absolut acelaşi sentiment îl am în faţa marelui pictor român Sabin Bălaşa. Evident, păstrez proporţia, fiind conştientă de diferenţa în har.

3. Folosiţi în tablouri mai degrabă culorile vii decât pastelul. Este un mijloc de a impresiona privitorul sau un mod mai agresiv de exprimare?

Repet: coloritul se impune EL. Probabil, culorile tari vor să exprime un tumult, să aducă la suprafaţă un accent anume. Cert e că, invariabil, am ajuns la acelaşi şi acelaşi „stil”. Chiar când, iniţial, porneam de la o cromatică calmă, cu nuanţe calde. (Mama mea îmi zicea, adesea, „de ce le tot strici”?).

Revenind la întrebare, răspunsul e: nici, nici.

De altminteri, recent, am realizat câteva piese în stil caracteristic - mă refer la compoziţia ideatică -, dar cu altă predominanţă în colorit. Albastrul. Acolo, marea se loveşte de un ţărm ciudat, reprezentat de un om prăbuşit, cu faţa în valuri, sorbind însetat din apa care, impasibilă, îşi „face jocul”, căutând să-l erodeze. Aşa ceva nu poate avea nimic în comun cu negrul, roşul vermillon ori galbenul aprins.

4. Numiţi, vă rog, câţiva pictori pe care îi consideraţi de referinţă.

Toţi din curentul impresionist, Van Gogh, Rembrandt, Goya, Michelangelo, Aivazovski, Ţuculescu.

5. Ce doriţi să transmiteţi privitorului prin tablourile dvs.? Prioritar o stare, o emoţie, o idee, o poartă către altceva - sau câte puţin din fiecare?

O poartă către altceva.

6. Cât contează, în viziunea dvs., culoarea şi cât ideea într-un tablou? Este necesară o formă de expresie originală sau putem păstra tiparele deja uzitate?

Nu se poate disjunge ideea de culoare.

Fireşte, pledez pentru expresia originală - cei ce au dus artele plastice mai departe, din treaptă în treaptă, nu au fost epigonii.

7. Ce mesaj aţi adresa iubitorului de pictură din ziua de azi şi din deceniile următoare?

Artele plastice contemporane plătesc îngrozitor tribut acelor dorinţe de a fi originali cu orice preţ. Se practică „într-o veselie” forma „novatoare” fără fond şi, pe acest traseu, adesea întâlnim baliverne. De fapt, observăm cum tabloul nu trasmite DECÂT preocuparea autorului de a şoca, de a se distinge prin ceva. Iar acel „ceva”, deseori, se reduce la o „găselniţă tehnică”, adică mixtură de materiale (ziar, sfoară, vopsea, cuie). Alţii trântesc laolaltă fragmente incompatibile, recurg la simplificări succesive, considerând asta esenţializare.

Nu văd soluţia în experiment coloristic şi nici în moda de a pune computerul să creeze „modele” pe care ulterior pictorul să le coloreze diferit.

Pe cale de consecinţă, iubitorul de pictură să nu se lase antrenat în acest trend novator, aplaudând orice se promovează agresiv ca succes artistic. Să se opună imposturii. Însă nu încurajez nici „talibanii”, nici „aplaudacii de serviciu”. Cu atât mai puţin mă încred în promovările bine coordonate prin campanii soldate cu vânzări spectaculoase. Nu cred în operele elefanţilor care pictează, în genialitatea copiilor de grădiniţă, a veleitarilor ş.a.m.d.

Sper ca, în deceniile următoare, publicul să poată admira creaţii autentice, realizate din şi cu talent. Mult ori puţin - să fie însă dar înnăscut.